Redescoperă-ți pașii făcuți pe pământ

Când am învățat pentru prima oară să mergem, mergeam pentru simpla plăcere a mersului. Mergeam și descopeream fiecare moment pe rând.  Putem învăța să mergem din nou astfel.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să ridici piciorul. Inspiră. Pune piciorul jos în fața ta, mai întâi călcâiul, apoi vârful. Expiră. Simte-ți picioarele solide pe pământ. Ai ajuns deja.

Adesea mergem cu unicul scop de a ajunge dintr-un loc în altul. Dar unde ne găsim oare între cele două? Cu fiecare pas, simțim miracolul mersului pe pământ solid. Cu fiecare pas, putem ajunge în momentul prezent.

(…) Aceasta este meditația mersului. Nu mai trebuie să faci nimic altceva.

(Cum să mergi, Thich Nhat Hanh, Grupul Editorial Litera, 2016)

Reclame

Imposibila ușurătate a gândirii

De ce a gândi cu mintea ta e o nebunie? De ce am pus în titlu cuvântul ”nebunie”? Normal e să nu gândești cu mintea ta. A gândi cu mintea ta presupune o educație și un efort pe care nu toată lumea e dispusă să-l facă. E o nebunie să ajungi la asta!

(Gabriel Liiceanu, interviu pe Contributors.ro)

Ce-i cu filozofia carteziană. Gândesc despre mine ca ființă gânditoare

Prin a doua etapă, cogito ergo sum, Descartes ajunge la primul act indubitabil, la tumultul certitudinilor și anume aceea că mă descopă pe mine, că gândesc. Deci Descartes descoperă trei lucruri care nu rezultă din deducție, ci sunt sesizate direct: 1) cogito, eu gândesc, indiscutabil; 2) eu, ființă gânditoare, sunt capabilă de certitudini; 3) certitudini obținute de mine printr-o intuiție nemijlocită, printr-o cunoaștere directă. Prin aceste certitudini am rămas însă în interiorul subiectivității proprii, n-am ieșit din cercul conștiinței eului nostru. Din această sferă interioară, Descartes scoate o altă evidență: eu exist. Astfel, faptul de a gândi conține, în el însuși, existența subiectului gânditor. Saltul de la gândire la existență i s-a părut lui Descartes șubred. El își pune problema că s-ar putea ca un spirit rău să-l inducă în eroare și tot ce gândește ar putea fi jocul acestuia. Pentru a elimina posibilitatea acestuia, Descartes are nevoie de ideea de Dumnezeu. El susține că în afara lui ar exista o ființă care are toate atributele maxime, dar în primul rând gândirea și întinderea, și care e caracterizată de veracitatea divină. Ea ar fi cea care-i garantează lui Descartes adevărul gândirii sale și obiectivitatea existenței.
Această a doua etapă cogito ergo sum e cheia filozofiei lui Descartes sau o posibilă cheie. Citește în continuare „Ce-i cu filozofia carteziană. Gândesc despre mine ca ființă gânditoare”

Ce-i cu filozofia carteziană. Mă-ndoiesc de tot și de toate

Ca și Bacon, interesul lui Descartes se îndreaptă către cunoașterea științifică. Știința e atât un mijloc de cunoaștere a realității, cât și de realizare a binelui și fericirii umane. Metoda potrivită pentru aflarea adevărului ar fi metoda deductivă, de esență matematică, prin care se stabilesc niște reguli cu ajutorul cărora, cei care le observă nu vor presupune niciodată ca adevărat ceea ce e fals. Cele 4 reguli sunt: 1. Regula evidenței raționale (un lucru e adevărat numai atunci când e cunoscut prin evitarea prejudecăților și a tot ce nu se înfățișează minții clar și distinct); 2. Regula analizei; 3. Regula sintezei; 4. Regula enumerării. Așadar, plecând de la câteva adevăruri inițiale sau numai de la unul, prin deducție treptată se ajunge la cunoașterea altor adevăruri. Dar, până la a aplica această metodă deductivă, trebuie găsit adevărul inițial, evidența rațională incontestabilă, sarcină ce revine metodei carteziene.
În ce constă această metodă? În afirmația-axiomă „Dubito ergo cogito, corgito ergo sum”.
Decartes se îndoiește cu adevărat că ceea ce găsește nu e exact ceea ce îi apare, de unde necesitatea unor controale riguroase pentru a stabili definitiv un rezultat sigur. Mă-ndoiesc de totul și de toate reprezintă deci prima treaptă a metodei lui Descartes.

Te iubesc până la cer

[…] o tradiție antică, datând încă dinaintea lui Platon, spune că dragostea e un fel de scară care leagă umanul cu divinul. Iubiții care stau pe treptele de jos ale scării își ridică privirea și zăresc în sferele înalte, eterne, divinitatea, care altfel le-ar fi rămas necunoscută. Acest lucru sugerează că dragostea romantică nu este doar omenească, ci o ascensiune spre ceva mai înalt și, poate, infinit. Dragostea omenească, fie ea platonică sau erotică, nu e diferită de cea divină: mai degrabă, una este drumul către cealaltă. Ideea este avansată de creștinism, unde Iisus, al cărui rol era să facă legătura dintre cer și pământ – să urce și să coboare scara – predică o doctrină bazată pe iubire. Iubirea îndreptată chiar și, sau mai ales, înspre dușmanii tăi este mijlocul cel mai sigur de a merita un loc la dreapta lui Dumnezeu, mai degrabă decât bogăția sau faima, de exemplu. Citește în continuare „Te iubesc până la cer”

Te încremenește sărutul?

Sărutul conferă legitimitate unei relații. Până una-alta, o relație fără un sărut, ca o căsnicie fără sex, rămâne neconfirmată. Poți spune că ești într-o relație castă, care funcționează pe un plan mai înalt, dar sărutul e o semnătură pe contractul dintre tine și celălalt, ceva care vă apropie literalmente. Sărutul e lipiciul dintre doi oameni care persistă cu mult după ce gurile s-au uscat din nou. Deși se prea poate să ne culcăm cu mai multe persoane decât ne vom căsători, sărutul creează o legătură metafizică și fizică de necontestat, mai ales primul. […] Citește în continuare „Te încremenește sărutul?”

Normalitatea anormala a oamenilor

Societatea noastra occidentala contemporana, in pofida progreselor sale materiale, intelectuale si politice, duce tot mai putin la sanatatea mintala si tinde sa submineze la individ securitatea personala, fericirea, ratiunea si capacitatea de a iubi; ea tinde sa-l transforme pe individ intr-un automat care plateste pentru esecul sau uman cu o crestere a bolilor mintale si cu o disperare ascunsa sub un imbold frenetic de a munci si de a obtine asa-zisa placere.[…]
Sa ne ferim de a defini igiena mintala drept prevenirea simptomelor. Simptomele ca atare nu sint dusmanul, ci prietenul nostru; acolo unde se manifesta simptome, exista un conflict si conflictul arata intotdeauna ca fortele vietii care nazuiesc spre integrare si fericire se mai lupta inca. […] Citește în continuare „Normalitatea anormala a oamenilor”