comment 0

Ce-i cu filozofia carteziană. Gândesc despre mine ca ființă gânditoare

Prin a doua etapă, cogito ergo sum, Descartes ajunge la primul act indubitabil, la tumultul certitudinilor și anume aceea că mă descopă pe mine, că gândesc. Deci Descartes descoperă trei lucruri care nu rezultă din deducție, ci sunt sesizate direct: 1) cogito, eu gândesc, indiscutabil; 2) eu, ființă gânditoare, sunt capabilă de certitudini; 3) certitudini obținute de mine printr-o intuiție nemijlocită, printr-o cunoaștere directă. Prin aceste certitudini am rămas însă în interiorul subiectivității proprii, n-am ieșit din cercul conștiinței eului nostru. Din această sferă interioară, Descartes scoate o altă evidență: eu exist. Astfel, faptul de a gândi conține, în el însuși, existența subiectului gânditor. Saltul de la gândire la existență i s-a părut lui Descartes șubred. El își pune problema că s-ar putea ca un spirit rău să-l inducă în eroare și tot ce gândește ar putea fi jocul acestuia. Pentru a elimina posibilitatea acestuia, Descartes are nevoie de ideea de Dumnezeu. El susține că în afara lui ar exista o ființă care are toate atributele maxime, dar în primul rând gândirea și întinderea, și care e caracterizată de veracitatea divină. Ea ar fi cea care-i garantează lui Descartes adevărul gândirii sale și obiectivitatea existenței.
Această a doua etapă cogito ergo sum e cheia filozofiei lui Descartes sau o posibilă cheie.
Astfel s-a observat că ideea de evidență este implicată nu în cogito, ci în ego cogito cogitata, eu cuget cele cugetate și, îbtr-adevăr, s-ar putea gândi fără a ști că gândim. În al doilea rând, acest ego cogito este principiul tuturor principiilor și orice gândire filozofică trebuie să înceapă de la această propoziție. Cogito-ul carteaian ar fi deci un fel de metajudecată care se aplică înseși facultății de a a judeca. În mod normal, nicio propoziție nu poate afirma nimic despre e însăși, nu poate avea autoreferință, și totuși cuget că eu cuget are reflexiune asupra ei însăși. Prin propria mea cugetare socot că eu sunt une chose qui pense. Eu, conștiință gânditoare, gândesc despre tot, despre constelații, despre atomi, dar tot eu gândesc și despre mine ca ființă gânditoare. În conștiința mea încape totul, universul macroscopic și microscopic și în același timp și eu însumi care le gândesc pe toate.
Astfel filozofia e strămutată în sfera subiectivității, a ceea ce este cert, marcându-se începutul epocii moderne a filozofiei. În acest cosmos infinit, oconștiință îl cuprinde și-i dă un sens. Este forța cea mai mare din lume, suntem noi înșine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s