comentarii 0

Percepţia creştină a religiei antice greco-romane

Religia creştină este o religie a iubirii aproapelui, a mântuirii prin jertfa şi învierea lui Isus Hristos şi a iertării aproapelui. Neofiţii învăţau să se iubească reciproc, să-şi ierte păcatele şi să “tăgăduiască zeii hellenilor“, aşa cum ne spune Lucian de Samosata in opera sa „Moartea lui Peregrinus Proteus”.
Primele comunităţi creştine s-au constituit odată cu venirea apostolilor Petru şi Pavel în Cetatea Eternă în jurul anilor 60 – 65. Iniţial, au aderat la religia creştină masele sărace de oameni, care vedeau în ea un sprijin şi o alinare pentru viaţa lor trăită în chinuri şi griji şi o cale de mântuire şi obţinere a vieţii veşnice. De aceea in Biblie se spune: “nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6:19-20)
“Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Matei 6:25)
Aceste pasaje şi accentul pus pe ideea de a nu te îngrijora au atras un număr masiv de săraci şi împătimiţi.
Oratorii lor erau de asemenea oameni săraci, proveniţi din toate colţurile Imperiului. Ei încercau să pună la punct comunităţi de creştini unite prin credinţa în Isus şi ideea iubirii aproapelui. Comunităţile împărţeau avutul între membrii lor şi duceau o viaţă de închinare şi rugăciune.
Aceste minuscule comunităţi de creştini erau ignorate de statul roman, care era foarte tolerant cu religiile fiecărui popor, existând până şi la Roma temple ale lui Ra şi Osiris.
În primele decenii ale primului secol, creştinii au ignorat cu desăvârşire informaţiile legate de celelalte religii, sau de religia oficială. Dacă studiem Noul Testament, cu cele patru Evanghelii care vorbesc despre viaţa şi faptele lui Isus Hristos, nu vedem nici o referire la zeii romani, sau la alte zeităţi.
Se părea că viaţa continua în linişte. Statul era tolerant iar creştinii îşi organizau în linişte comunităţile de adepţi care se închinau lui Dumnezeu Celui Viu şi la Mântuitor.

Însă, la nivelul Imperiului Roman au avut loc două evenimente dramatice, care aveau să schimbe aceasta stare de pace între creştinism şi stat.

În anul 66 e.n. în Iudeea are loc o mare răscoală armată. Răsculaţii au ucis garnizoana romană şi şi-au proclamat independenţa faţă de statul roman. Nero a încercat în zadar să înăbuşe răscoala, aceasta fiind zdrobită în anul 70 e.n. de către viitorul împărat Titus.
Tot în timpul lui Nero, a avut loc un incendiu de mari proporţii, care a distrus 10 din cele 14 cartiere ale capitalei Imperiului. După unii autori, Nero a avut proasta inspiraţie de a se urca în turnul palatului său şi de a interpreta “Căderea Troiei”, cântând la chitară. Glasul sau strident a fost auzit de departe şi oamenii au şoptit că el ar fi dat foc Romei.
La sugestia lui Tigellinus, care vedea în creştini un soi de misionari evrei şi de inadaptaţi ai statului, Nero i-a găsit pe aceştia vinovaţi pentru toate relele abătute asupra urbei.
Aceste evenimente au dus la uciderea în chinuri groaznice a unui mare număr de creştini, printre care pe apostolii Petru şi Pavel. Lactantius ne relatează acest episod în “De mortibus persecutorum” astfel: „fiindu-i acestea raportate lui Nero, de îndată ce a aflat că nu numai la Roma, ci în tot locul, zilnic, o mare mulţime părăsea cultul idolilor şi trecea la noua religie, şi fiindcă el însuşi era un tiran dement şi răufăcător, s-a năpustit a nărui cerescul aşezământ şi nimici dreptatea: şi, ca prim persecutor al slujitorilor lui Dumnezeu, pe Petru l-a ţintuit pe cruce iar pe Paul l-a decapitat” (LACTANTIUS, Despre moartea persecutorilor).
Pentru a se justifica aceste omoruri, creştinii au fost învinuiţi că ar consuma carne umană (păgânii nu înţelegeau taina euharistiei, interpretând spusele lui Isus vizavi de trupul şi sângele Lui ad litteram) că ar comite orgii şi multe alte rele.
La rândul lor, creştinii au pus pe seama spiritelor rele, demonii cei răi, toate aceste persecuţii.
Astfel, religia oficială a fost percepută ca o religie a diavolului, iar judecătorii ca nişte oameni îndrumaţi de demoni pentru a-i persecuta. Justin Martirul şi Filosoful spune clar: „Să spunem însă adevărul: deoarece, dedemult, demonii cei răi arătându-se pe pământ au depravat femeile, au corupt copiii şi au săvârşit lucruri înfricoşătoare pentru oameni, în aşa fel ca să înspăimânte pe aceia care n-au putut să judece cu raţiunea faptele întâmplate, oamenii cuprinşi de spaimă şi neştiind că este vorba despre demonii cei răi, le-au dat numele de zei şi au început să invoce pe fiecare, cu numele pe care fiecare dintre demoni şi l-a dat sieşi” (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica, cartea I).
Escaladându-se acest conflict între stat şi creştini (se părea că în nici o tabără nu existau persoane dispuse la toleranţă, raţiune şi dialog), în scrierile ulterioare Evangheliilor au apărut înserări la adresa acestor spirite rele, care sunt responsabile de persecuţiile creştinilor: „Deci ce zic eu? că un lucru jertfit idolilor, este ceva? sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:19-20)
Astfel, s-a spus că toţi zeii sunt demoni, că templele sunt case de închinare a demonilor, că sacrificiile zeilor sunt de fapt sacrificii şi mâncăruri închinate demonilor şi că orice creştin care ar mânca din ele, s-ar face părtaş la masa demonilor.

Ierarhia creştină a religiei antice greco-romane
După izbucnirea, în timpul lui Nero, a conflictului dintre stat şi creştinism, în cadrul comunităţilor religioase creştine, a început să înflorească o demonologie vizavi de zeii antici şi de slujitorii lor, daimonii, ca mijlocitori între zeu şi om.
Astfel, conform religiei creştine, religia antică greco-romană era condusă de zei, sau demonii căpetenii, urmaţi de demonii obişnuiţi, care erau subordonaţi zeilor.
În Saturnaliile lui Macrobius, se spune că Jupiter este urmat de daimonii lui. Vechii greci făceau distincţia între zei, ca fiind fiinţe bune şi daimoni ca fiind buni, sau răi. Unii poeţi greci îi numeau pe zei daimoni puternici, sau daimoni căpetenii. Astfel, în imnurile orfice se specifică: „O tu Zeus, mare daimon…”
Ce înţelegeau păgânii prin daimoni, era diferit de ceea ce înţelegeau creştinii prin daimoni, sau demoni. Astfel, conform teologiei păgâne, daimonii erau fiinţe mai puţin antropomorfe decât zeii, care mijloceau între zei şi oameni, transmiţând oamenilor cererile zeilor: porunci, jertfe, vise etc. Ei erau buni sau răi. Cei răi pedepseau: injuriile la adresa părinţilor (eriniile); injuriile sau sacrilegiile la adresa zeilor şi toate faptele rele ale oamenilor, chinuindu-i neîncetat
Creştinii înţelegeau prin daimon sau demon (în limba greacă diftongul ai se citeşte e), spirit impur, viclean, al satanei, care chinuieşte neîncetat fiinţa umană. Ei i-au numit pe zei demoni, interpretând ad litteram scrierile poeţilor greci şi justificând persecuţiile anticreştine.
Cert este că zeii erau răzbunători şi uneori răi, pedepsind orice afront pe care oamenii îl aduceau lor. Astfel Apollo a pedepsit-o pe Niobe ucigându-i cele 7 fiice şi cei şapte fii pentru că aceasta s-a lăudat că are fii mai frumoşi ca zeii, iar Minerva a transformat-o pe Arahne în păianjen, pentru că aceasta s-a lăudat că ţese mai frumos ca ea şi exemplele pot continua.
Iată de ce Celsus în „Cuvânt adevărat” spune despre creştini următoarele: „Dacă aţi ataca zeii şi nu imaginile lor, nu cred că v-aţi mai păstra capul pe umeri!“. În alt pasaj Celsus declara: „Nu vedeţi că voi sunteţi împrăştiaţi în cele patru zări iar zeul vostru a fost răstignit?!” Deci zeii se răzbunau pe cei care îi înfruntau, rezultând un adevărat carnagiu la adresa creştinilor, care dărâmau templele zeilor.
Despre aceşti zei, Justin Martirul şi Filosoful a spus că sunt demoni: „Să spunem însă adevărul: deoarece, de demult, demonii cei răi, arătându-se pe pământ, au depravat femeile, au corupt copiii şi au săvârşit lucruri înfricoşătoare pentru oameni, în aşa fel ca să înspăimânte pe aceia care n-au putut să judece cu raţiunea faptele întâmplate. Oamenii cuprinşi de spaimă şi neştiind că este vorba despre demonii cei răi, le-au dat numele de zei şi au început să invoce pe fiecare, cu numele pe care fiecare dintre demoni şi l-a dat sieşi” (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica. Cartea I)
Pavel spune în Noul Testament: “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii, ci împotriva căpeteniilor întunericului acestui veac.”.
Sfântul Teofil al Antiohiei specifică clar, în cele trei cărţi către Autolic, următoarele: „Aceştia nu sunt dumnezei, ci idoli, după cum am spus mai înainte, lucruri de mâini omeneşti şi draci necuraţi“ (TEOFIL AL ANTIOHIEI, Trei cărţi către Autolic, Cartea I).
În continuare, Sfântul Justin Martirul specifică referindu-se la zei şi demoni următoarele: „Dar îngerii, călcând orânduirea aceasta, s-au lăsat biruiţi de amestecul cu femeile şi au dat naştere la copii, care sunt aşa-zişii demoni” (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica. Cartea II)
„Ceva mai mult, după aceasta, ei au prefăcut neamul omenesc într-o masă de sclavi: pe de o parte, prin anumite semne magice, pe de alta, prin temeri şi pedepse pe care le aducem asupra lor şi, în fine, pe de altă parte, învăţându-i să le aducă jertfe şi tămâieri şi libaţiuni, de care au simţit nevoia, după ce au fost robiţi de poftele patimilor. Şi au semănat printre oameni ucideri, războaie, adultere, desfrânări şi tot felul de răutăţi“ (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica. Cartea II)
Referindu-se la zei şi Sfântul Chiril al Alexandriei specifică la rândul său următoarele: „Platon, bunăoară, nu se apropie de textele lui Homer care înfăţişează zei şi zeiţe, căci ei sunt osândiţi pentru nelegiuirile lor şi au făcut păcate, fiind vătămaţi de poftele şi patimile ce se aflau în oameni” (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul)
Analzând aceste fragmente, vom putea spune despre ierarhia creştină a religiei antice greco-romane următoarele:
• Zeii sunt consideraţi de către creştini demoni.
• Zeii sunt răzbunători şi răi, responsabili de toate persecuţiile anticreştine
• Zeii sunt demoni, căpetenii, care conduc cetele de demoni.
• Demonii obişnuiţi sunt subordonaţi zeilor.
• Demonii sunt răi şi răzbunători.
Comparaţi aceste prelegeri creştine cu cele din teologia antică:
• Zei sunt buni şi ne ajută mereu.
• Daimonii sunt mijlocitori între om şi zeu.
• Daimonii sunt buni, sau răi.
• Daimonii transmit voinţa zeilor.
• Daimonii răi pedepsesc pe oamenii răi pentru fărădelegile lor.
(…)

(Conflictul dintre pagansim si crestinism, Gheorghe Razvan Gabriel, Editura Mondoro)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s