comentariu 1

Eminescu – dragostea de neam şi ţară

De la primele sale poezii Eminescu şi-a manifestat sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul românesc. În poezia Din străinătate, pe care-o scrie în 1865 şi o publică în 1866 în Familia, Eminescu exprimă nostalgia ţinutului natal. În jurul său poetul vede numai veselie, toţi se lasă în voia încântărilor şi se bucură de plăcerile ce li le-ntind zile lipsite de grijă. Între toţi, un singur om e nemângâiat – poetul nostru:
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L’a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Eminescu ar vrea să se afle din nou în satul său natal, să rătăcească în labirintul codrului pe care l-a iubit în copilărie, să salute colibele liniştite, respirătoare de viaţă simplă, capabile să deştepte visări poetice.
Gândindu-se la valea ce undulează de flori, la muntele ce-şi pierde fruntea în negură şi nori, la câmpia înfloritoare ce-a ţesut zilele albe ale copilăriei poetului, la jocurile de altădată, la murmurul melodic al râului, corul păsărilor şi freamătul frunzelor, la tot cadrul naturii în care-au mijit primele şoptiri de dor, Eminescu exclamă:
Da! Da! aşi fi ferice, de-aşi fi încă odată
În patria-mi iubită, în locul meu natal

Încă într-o poezie din copilărie, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, poetul – în vârstă de numai 17 ani – în versuri entusiaste dar mediocre, urează patriei sale un viitor mare, biruinţa asupra duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi frăţie între fii ţării .
Poetul va rătăci încă mulţi ani de-a lungul ţării ori îşi va petrece o parte din tinereţe studiind la universităţi străine; va schimba locurile, dar nu sufletul. Acelaşi cald patriotism îl va însufleţi pe Eminescu tot timpul vieţii sale. Numai experienţa şi adâncirea problemelor naţionale îl vor face să alieze sentimentul – gândirea, cu entuziasmul – prudenţa. În 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el ne arată ce înţelege prin adevăratul patriotism. Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căile bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite .
Va păstra Eminescu acest calm în manifestarea patriotismului său? Era prea poet ca să nu se lase vrăjit de fantezie, prea aprins la suflet ca versul ori fraza să nu devină uneori sub pana sa o explozie de indignare şi revoltă.
Când ţara-i pe punctul de a-şi căpăta independenţa, Eminescu scrie aceste rânduri de dragoste şi duioşie: „E mică ţărişoara noastră, îi sunt strimte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc” .
În Scrisoarea a III a însă, e plin de indignare împotriva acelora care îndrăznesc până şi să rostească numele ţării; totuşi, într-o notă marginală la aceeaşi poezie, duioşia triumfă şi Eminescu scrie cuvintele simple, dar atât de pline de cuprins: „O maică ţarină dulce!”
Aceeaşi dragoste o are Eminescu şi pentru neamul său. El însă face distincţie între popor şi conducători, nu iubeşte decât poporul fără noroc, care-a ajuns să servească de „catalici” celor ce se înalţă la putere: „Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăveşte împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de catalici acelora ce se înnalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” .
Cuvântul „naţiune” are pentru Eminescu măreţia unui lucru sfânt. A-l pronunţa fără rost şi numai de pe vârful buzelor e a face doar paradă de naţionalism: „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” .
Eminescu ne mai spune şi cum trebuie iubită naţia. Nu-i nevoie de manifestaţii de uliţă şi nici de fraze, naţia trebuie iubită aşa cum e şi cum ne-a lăsat Dumnezeu: „Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile-mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată”.
„Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrase” .
Cine are dragoste de naţiune, nu-i cere acesteia nimic, dar îi dă totul; nu-i cere nici chiar încredere, nici chiar iubire: „o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini” .
E o epocă de exaltare naţionalistă. Românismul ca principiu călăuzitor e reprezentat de diferiţi fruntaşi ai vieţii noastre publice. Ideea că românismul trebuie pretutindeni să triumfe – în limbă, în legi, în credinţe, în comerţ şi industrie – străbate toate activitatea lui Bărnuţiu. Numai în lumina acestei idei îl poate cineva înţelege în întregime pe Bărnuţiu, consecvent până la moarte în sentimentul său democratic-naţional care polarizează tot materialul ştiinţific adunat în sufletul profesorului .
Hasdeu, de altă parte, îndeamnă la cultivarea a ceea ce-i românesc şi întrebuinţează expresii pe care şi Eminescu le va împrumuta. În conferinţa Cosmopolitism şi Naţionalism, ţinută la Societatea Românismul, la 26 sept. 1870, Hasdeu spune: „Să fim români mai pe sus de toate. Ca Români, să nu uităm că suntem Latini. Numai Români şi numai Latini” .
Altădată, tot Hasdeu scrie: „Pe cei de bună credinţă ne silim a-i convinge, pe cei rătăciţi dorim să se pocăiască, pe cei răi îi lovim cu urgie, pe toţi am vrea să-i vedem Români şi Democraţi, dar Români mai pe sus de altă consideraţiune. Democraţie până la Românism şi Românism până la moarte” .
În conferinţa Causele şi Resultatele cosmopolitismului Haşdeu condamnă cosmopolitismul şi dă Românilor ca exemplu în ce priveşte naţionalismul republicile din Grecia antică; pe acestea să le imite Românii sau „mai bine să nu imiteze pe nimeni: fie Români şi numai Românii” .
Şi Eminescu-i însufleţit de aceeaşi ideea a românismului. El ar vrea ca geniul naţional să fie scos din amorţire. El simte că Românii nu vor produce nimic de seamă, decât când vor renunţa la vorbe mari dar sterpe, pentru a fi Români înainte de orice. Toma Nor arată mijloacele de mântuire a neamului: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului, din adâncurile în care doarme – faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideia românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi Români şi iar Români…”
Dragostea de neam îl face pe Eminescu să exagereze calităţile Românilor. El ajunge uneori foarte violent faţă de duşmanii ţării şi sensibilitatea sinceră şi năvalnică nu mai are frâu. Voind să cânte epocile de bărbeţie ale străbunilor, Eminescu descrie astfel poporul românesc:
Popor de fală
Cap de geniu, piept de foc
Cu gândirea de proroc
Dar cu inima regală
Şi cu flamuri cu noroc.
Vorbind de duşmanii ţării, el întrebuinţează însă expresii vehemente şi vulgare .
În exaltarea sa naţionalistă, Eminescu ar vrea ca neamul său să aibă un destin fără seamăn. El crede că nici un popor de pe lume nu merită să fie ca al nostru, că menirea-i de-a fi nu fericit, ci mare:
În lume văd popoare cuminţi şi fericite
Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu?
Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă
Şi sfărâmător de lume. – Nu! Nu! n’aşi vrea ca alte

Popoare să ma fie c’al meu – nu merit ele
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie
Astfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericirea
Pentru-a lui viaţă – O naţie iubită!
Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?
Voi să te văd iubito! nu fericită – mare!
Prin prisma dragostei sale entuziaste vede poetul poporul românesc. Aruncându-şi privirile asupra lui, Eminescu vede numai tipuri frumoase în regiunile unde nu ne-am amestecat cu străini, vede cuminţenia înnăscută a Românului şi o pune în legătură cu viaţa de cioban care-a îngăduit poporului să-şi scruteze propria fiinţă şi să se preocupe de ea. Limba poporului, după Eminescu, e bogată în figuri poetice, sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codrul, e calul frumos, e turma de oi.
Poporul nostru e „plin de originalitate şi de-o feciorească putere, formată prin o muncă plăcută, fără trudă”. Dintr-o asemenea viaţă răsare „nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n’au răsărit din inima lui” .
Altădată, arătând deosebirea între străinii şi pripăşiţii în clasa dominată şi adevăraţii Români, Eminescu scrie că aceea ce caracterizează pe Români e adevărul. Rău sau bun, Românul e adevărat. El e inteligent, dar nu viclean, nici făţarnic; e lipsit de cocoaşa intelectuală ori fizică” .
În alt loc, Eminescu scrie că poporul nostru e deştept, inimos şi curat la suflet .
Nu odată, apoi, laudă Eminescu inteligenţa şi puterea intelectuală a poporului. Cu câtă mândrie vorbeşte el de craniul „în adevăr daco-romanic” în comparaţie cu scorburile găunoase ale păturii dominante! Nu merge el până la a da sfat tineretului de la facultatea de Medicină să facă studii cranioscopice în această direcţie?
În această atitudine de dragoste care nu mai vede şi defectele, Eminescu se aseamănă cu Bărnuţiu care, şi el, în Pedagogia sa, vorbind de poporul românesc, îi găseşte toate calităţile posibile: tărie, sănătate, simplitate. Românul e sincer, constant, ospitalier, drept, inimos, aplecat de la natură spre libertate, neîncrezător în străini etc…
De copil Eminescu şi-a manifestat dragostea de neam şi ţară şi sentimentele lui rămân statornice, calde, entuziaste în tot timpul vieţii.

De la începutul carierei sale literare Eminescu face deosebire între popor şi conducători. În tot cursul activităţii sale el va avea pentru popor dragoste, pentru conducători critică vehementă. De la primele scrieri Eminescu e nemulţumit de direcţia spirituală ce se dădea neamului şi socotea necesară o direcţie care să aibă ca principiu românismul. Prin aceasta Eminescu face parte din curentul reprezentat de un Bărnuţiu, de un Hasdeu. De timpuriu însă el arată şi sila de frazeologia patriotică, priveşte critic manifestările celor ce vorbeau în numele naţiunii şi, prin aceasta Eminescu e un reprezentant al curentului de la Junimea. Astfel, de pe când era la Viena, Eminescu scrie într-o notiţă că i-i ruşine să fie român în felul celora care şi-au însuşit monopolul patriotismului şi naţionalismului, că i-i ruşine să fie român de paradă . Exaltare de-o parte, critică a naţionalismului de fraze banale de alta, ambele atitudini se întâlnesc statornic în întreaga operă a lui Eminescu. În ce priveşte patriotismul, Eminescu şi-a spus cuvântul ca student la Viena: „măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac” .
Eminescu arată din tinereţe seriozitate în sentimentele sale. Gândul neamului şi patriei nu-l va părăsi niciodată şi fiecare pagină scrisă devine o profesie de credinţă. El nu se mulţumeşte însă cu mărturisirile de dragoste, pe care le-am văzut, ci la apărarea naţiunii împotriva împilatorilor, îi cântă durerile şi nădejdile, critică cu asprime pe cei ce-i împiedică progresul, îi trasează calea pe care trebuie să tindă pentru a deveni mari şi civilizată. Naţionalismul său ia multe forme de manifestare, izvorâte din sufletul unui poet entuziast şi aprins aliat c-un ideolog serios şi un ziarist care nu iartă.

Naţionalismul lui Eminescu, Dumitru Murăraşu

Anunțuri

1 coment pană acum

  1. Felicitari pentru articol si pentru blog!

    EMINESCU SECRETUL POLITIC

    ECONOMISTUL MIHAI EMINESCU

    Aceste carti sint publicate cu CopyLIBER (au copierea, traducerea, difuzarea neingradite si gratuite).

    Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE asezati link-ul in browser si, apoi, apasati ENTER.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s