comentarii 0

VINEREA NEAGRĂ DIN 1869

Complotul

Asupra New York-ului domnea a seară fierbinte de miez de vară. În amurgul verde-albastru abia mai puteai distinge câteva trăsuri şi echipaje elegante de casă, care treceau alene de-a lungul celebrei Fifth Avenue. Cea mai distinsă stradă a oraşului era ca şi pustie, şi numai puţini trecători se furişau, extenuaţi, pe trotuarul încins de căldura zilei, în timp ce îşi ştergeau, din când în când, sudoarea de pe faţă şi ceafă.
Ferestrele unei case elegante din acest cartier, locuit numai de bogătaşi, erau larg deschise. Clădirea, în cel mai pur stil englezesc, era atât de aproape de stradă, că trecătorii puteau vedea interiorul unei sufragerii luminată strălucitor de numeroase lămpi cu gaz. Trei domni în ţinută elegantă de seară, cu cravate albe, şedeau în jurul unei mese de mahon acoperită cu o faţă de masă împodobită cu broderie scumpă. Pe masă, o carafă cu vin sângeriu de Porto şi câteva pahare din cel mai fin cristal. Câţiva servitori în livrele erau tocmai ocupaţi să strângă farfuriile care serviseră la ultimul fel de mâncare şi să le ducă afară, în timp ce un venerabil “maître d’hôtel”, în haine negre şi cu cravată neagră, oferea domnilor ţigări de foi, după ce pusese pe masă două sfeşnice.
– Şeful dvs. bucătar merită toate elogiile, mister Gould, a spus bancherul James Fisk, suflând în aer fumul albăstrui al unei respectabile Ynclan-Corona. Într-adevăr, un dineu straşnic! Eh! şi vinul de Porto – a mai gustat odată şi a plescăit satisfăcut din limbă – nici de el nu se poate vorbi decâf numai bine, nu, mister Corbin?
– Fără discuţie că a trecut de două ori ecuatorul, aşa cum se cuvine unui vin bun de Porto, mister Fisk, a răspuns Abel R. Corbin, un cumnat al preşedintelui Statelor Unite, Grant. Oare aşteptai să găseşti altceva la stimatul nostru amfitrion? Mă bucur de vin, dar nu mă surprinde de loc calitatea lui.
Jay Gould, proprietarul casei, preşedinte al companiei de cale ferată Erie, al cărei trezorier era James Fisk, bătea cu degetele cam nervos, pe marginea lustruită a mesei de mahon. Figura lui osoasă, cu nasul de vultur şi buzele subţiri, îi dădeau o expresie dispreţuitoare, iar ochii-i cenuşii se închiseră o clipă, ca şi când ar fi vrut să-şi acopere o viziune neplăcută.
– Sunt încântat că v-a plăcut şi că vă place, domnii mei, a spus el nu fără asprime în voce. Nu, mulţumesc, azi nu beau vin, e prea cald. …Dă-mi, te rog, apă de la gheaţă, Charles, s-a adresat el şefului lacheilor, apoi închide ferestrele. Cum? O să fie şi mai cald? Se poate. Dar n-ar fi exclus să treacă cineva şi să prindă vre-un cuvânt din ceea ce aş vrea să vă spun… Aici nu suntem deloc deranjaţi, înainte de a trece în salon, unde sunt doamnele, pentru cafea. Foarte bine, Charles. Avem tot ce ne trebuie.
Lacheul a făcut o plecăciune plină de demnitate şi a dispărut. Fisk şi Corbin priveau spre Jay Gould întrebători. Ce afacere mai avea să le propună acest speculant abil, care nu cunoaşte nici milă, nici teamă când e vorba de bani? Ce… escrocherie, se gândi Fisk, poate iar aşa ceva în genul marii hoţii comise asupra acţionarilor căilor ferate Erie, cărora bravul Jay şi cu mine, ca membrii importanţi ai consiliului de administraţie, le-am scos cam la 30 de milioane de dolari din buzunar? Drace! ştiu că aia a fost o afacere…
A zâmbit fără să vrea, cufundat în amintiri plăcute. A tăcut însă imediat şi a făcut o mutră încurcată când au căzut asupra lui privirile necruţătoare ale lui Jay Gould.
– Scuze, îngână el, mă gândeam la…
Cu o mişcare a mâinii, preşedintele căilor ferate i-a tăiat vorba.
– Vom râde dacă ne-o reuşi ceea ce îmi…. ceea ce ne propunem. Şi acum, vă rog, ascultaţi-mă… trebuie să dau câteva explicaţii, pentru ca să înţelegeţi planul meu. Stiţi că în timpul războiului civil guvernul a recurs la un împrumut forţat, sub forma unei emisiuni de hârtie-monedă, exagerat de mare.
– Bineînţeles, a aprobat Corbin, iubitele “greenbacks”, dolarii aceia cu spinarea verde.
– Ele au căpătat imediat un curs forţat, a continuat Gould, absolut justificat atâta vreme cât a ţinut războiul. Dar pacea odată încheiată şi totul reintrat în linişte, guvernul nici nu s-a gândit să restabilească valuta, aşa cum îi dicta datoria faţă de cetăţenii şi creditorii lui.
– De ce asta? A întrebat Fisk, aşa-i convenea… Ah, d-ta eşti de părere că ar fi trebuit, în interesul poporului, să-şi dea toată silinţa pentru asigurarea cursului?
Jay Gould şi-a contractat faţa cu un rânjet destul de antipatic.
– Da, dragul meu, a răspuns el, pentru că se spune că ar exista oameni care se gândesc şi la alţii, nu numai la ei. De pildă, toate guvernele Europei s-au străduit întotdeauna să stabilizeze valuta după ce, silite de împrejurări, au trebuit să recurgă la împrumuturi obligatorii sub forma de hârtie-monedă cu curs forţat. Natural, s-a întâmplat ca noi împrejurări defavorabile să facă să eşueze toate străduinţele lor. Bunele intenţii ale guvernelor europene de a asigura cursul hârtiei-monedă nu pot fi puse la îndoială de nimeni.
– Ferice de ei! A obiectat Corbin, batjocoritor, şi şi-a umplut din nou paharul.
– Guvernul Statelor Unite, şi-a continuat Gould discursul, a fost primul care, deşi dispunea de mijloace suficiente, intenţionat n-a restabilit valuta ţării sale.
– Ei bine, a intervenit Fisk, asta o ştim. Dar care este afacerea noastră?
– O clipă, o să vedeţi numaidecât. Aceste “greenbacks”, banul emis de stat, după război, a slujit băncilor drept numerar. În felul acesta ele puteau continuau să plătească, cel puţin nominal, în numerar. În realitate, tot aurul dispăruse de pe piaţă, aşa că…
– Preţul a crescut enorm. La început era cu 40 la sută mai scump decât aceeaşi sumă în hârtie, a spus Corbin foarte interesat, apoi multă vreme cu 30 la sută şi astăzi încă, cu oscilaţii până la 5 la sută, tot este mai scump cu 15 la sută decât hârtia! Acolo vrei să ajungi?
– Aşa-i că m-aţi înţeles? Desigur, tocmai oscilaţiile de care pomeneşti, sunt de mare importanţă pentru mine. Ele nu îngăduie comerţului să capete adevărata siguranţă, în schimb ne dau nouă prilejul, dacă suntem oarecum abili – aici s-a codit o clipă înainte de a continua cu o expresie de superioritate şi ironie – să facem unele speculaţii, împotriva carora publicul este complet lipsit de apărare, pentru că nu posedă cunoştinţele necesare ca să se ferească de pagube.
– Da, a aprobat Fisk trist, de casele mari te atingi mai greu. Ele sunt prea bine informate asupra a tot ce se petrece pe diferite pieţe.
– Dar aici nu este vorba de casele mari. Ceea ce eu vreau să fac cu concursul vostru, este următorul lucru: să provocăm un hausse uriaş al aurului şi apoi, la momentul potrivit, să scăpăm de rezervele noastre. Trebuie, înainte de toate, să ştim cum se va comporta guvernul faţă de cumpărăturile de aur pe care le vom face noi, şi aceasta, mister Corbin…
– Şi eu în calitate de cumnat al preşedintelui, să fac sondajele cuvenite? a continuat Corbin fraza. Nimic mai uşor! Cred chiar că pot face şi mai mult: nu mi se pare imposibil să pot… influenţa şi vânzările de aur ale guvernului.
Jay Gould l-a privit cu admiraţie.
– Pe bunul Dumnezeu, mister Corbin, dacă d-ta eşti în stare să faci asta… Ei, doar nu ducem lipsă de argumente necesare… Gould a făcut o mişcare semnificativă cu degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă. Bineînţeles, trebuie evitat cu orice preţ ca guvernul, în urma scumpirii aurului, să arunce pe piaţă cantităţi prea mari de metal.
– Asta este lămurit, mister Gould. O să fac tot ce-mi va sta în putinţă.
– Bine – şi d-ta, Fisk… D-ta, ca întotdeauna, te vei îngriji să execuţi ordinele mele, da? Nu va trece mult şi vom putea începe!
James Fisk şi-a frecat mâinile.
– O idee excelentă, domnule preşedinte! Dacă nu ne va reuşi – şi ne va reuşi aşa cum poate şi trebuie să ne reuşească – atunci adversarii noştri, şi odată cu ei o mulţime de altă lume, o să scape surprinzător de repede de banii lor.
– Noi o să-i băgăm în buzunarele noastre, ăsta este lucrul cel mai important. Ne vom întâlni peste două săptămâni în biroul meu şi cred că atunci ne va putea comunica şi mister Corbin câte ceva, astfel ca să putem da drumul campaniei noastre. S-a golit carafa? Apoi, domnii mei, să nu le mai lăsăm pe doamne să ne aştepte!

Începutul

Trecuseră câteva săptămâni de la seara în care Jay Gould comunicase tovarăşilor săi planul marii speculaţii cu aurul. Mr. Abel R. Corbin desfăşurase o activitate vie, dar a trecut mai multă vreme decât crezuse, până ce şi-a atins ţinta. Era în august când a fost în măsură să aibă un răspuns precis în chestiunea care-l interesa cel mai mult pe speculant.
Coborând cu paşi grăbiţi gangul care ducea în birourile particulare ale firmei Smith, Gould, Martin and Co. aveo o mină satisfăcută.
– Se poate vorbi cu şeful? Te rog să mă anunţi! i-a spus omului de serviciu şi i-a vârât o “greenback” în mână. Bea ceva în sănătatea lui mister Gould, azi e o zi fericită.
Intrând peste câteva clipe în sanctuar, a fost întâmpinat de feţele încordate ale celor doi tovarăşi.
– Ei? a întrebat milionarul nerăbdător, în sfârşit?
Corbin, respirând adânc, s-a trântit pe unul din marile fotolii de piele şi şi-a şters fruntea.
– În sfârşit!, a repetat el, da, am asigurarea de care avem nevoie. Pot să v-o transmit: guvernul va vinde atât aur, încât intenţiile noastre să nu fie împiedicate în desfăşurarea lor!
Jay Gould a respirat o dată ceva mai mult ca de obicei. Era singura expresie de destindere pe care şi-a îngăduit-o acest jucător veşnic stăpân pe nervii lui. James Fisk se arăta mai putin reţinut.
– Admirabil! a exclamat el, bravo, Corbin! Ştiu că ai făcut-o bine. Cât a cost…
A tăcut brusc în clipa în care l-a străpuns privirea lui Jay Gould.
– Fisk, i-a spus bancherul liniştit, uneori gura d-tale mare este de nepreţuit, şi în curând n-o s-o poţi deschide destul de largă. Dar sunt clipe în care e mai bine s-o ţii închisă şi să eviţi cuvinte care nu trebuiesc rostite nici în cercul cel mai restrâns. Corbin a obţinut ceea ce am vrut şi asta ajunge. E adevărat? Amănuntele nu interesează. E în regulă, a obiectat el, văzându-l pe Fisk că vrea să se scuze. Putem deci începe să cumpărăm.
Gould a luat în mână buletinul bursei de pe masă.
– Aurul reţinut de bănci în depozite nu mă nelinişteşte, a continuat el punând buletinul la loc, acum cînd ştiu că cele 80 de milioane de care dispune tezaurul nu ne mai pot deveni periculoase. Agio-ul stă – cu privirea încordată căuta ceva în buletinul plin de cifre – stă la 20. Dacă începem imediat, cred că în câteva zile îl vom putea urca până la 39 şi spre sfârşitul lui septembrie – sunt aproape sigur – vom putea da marea lovitură.
– Cât de sus, crezi că vom putea urca agio-ul? a întrebat Corbin.
Gould a lăsat buza în jos.
– Cred că până la 65, a răspuns el, indiferent. Mai aveţi ceva întrebări de pus, domnii mei? Atunci, te rog, Fisk, sună să vină secretarul meu. Am ceva de lucru. Atacul poate începe şi baissiştii vor avea de ce să se minuneze. Good bye, gentlemen.

Dispoziţiile lui Jay Gould au fost executate cu toată graba. “Clica” – nu a trecut mult până când nobila tovărăşie a celor trei a căpătat acest nume – a început să cumpere aur. La început – ca să nu stârnească prea repede senzaţie – într-o măsură mai modestă, apoi şi-a dezvoltat afacerile de aşa manieră că, întocmai cum prezisese Jay Gould, agio-ul urcase, în august încă, până la 31. Bursa a devenit atentă. Se pregătea ceva – dar ce urmăreau oare Jay Gould şi prietenii săi? Nesiguranta valutei îndreptăţea tot felul de interpretări. Nu cumva o fi şi guvernul de conivenţă cu aceşti haussişti? Să plănuiască ei vreo nouă speculaţie uriaşă, poate cu terenuri sau – bineînţeles – căi ferate? Pentru ce era oare Gould preşedinte al unei companii de cale ferată? Ceva trebuia să fie. Circulau cele mai diferite zvonuri care se contraziceau şi se confirmau între ele, apoi dispăreau ca false, pentru ca să reapară iarăşi. Nimeni nu ştia ceva sigur. Bineînţeles, de la agenţii “clicii” nu se putea afla nimic; desigur că nici ei nu ştiau mai mult. Dar împuterniciţii lui Jay cumpărau oricât aur puteau găsi, milioane peste milioane, indiferent dacă era în monedă-bătută sau în bare, zile de-a rândul, săptămâni de-a rândul, până ce în dimineaţa zilei de 22 septembrie, “clica” era în posesia întregii cantităţi de aur aflată la New York, dincolo de zidurile tezaurului. Dar totuşi Jay Gould încă nu era mulţumit – agio-ul nu se urcase mai sus de 49. Ceva nu era în regulă! Oare, Corbin să-şi fi supraevaluat influenţa? Să se fi lăudat cumva? Oare, este cazul să se teamă de o intervenţie a tezaurului? Nu cumva angajaţii guvernului lucrează pe ascuns împotriva sa? În acest caz, este timpul să dea lovitura!
Creierul lui Jay Gould lucra fără odihnă şi în acea joi dimineaţă hotărâtoare. Dacă guvernul va da drumul la vânzări masive de aur, care vor face ca agio-ul să cadă imediat, atunci speculaţia lui era eşuată şi pagube grele inevitabile. În acest caz nu-i mai rămânea decât un singur drum pe care să ajungă la victorie. Printr-un atac neaşteptat, baissiştii vor trebui să-şi piardă curajul, siguranţa, vor trebui să fie demoralizaţi, astfel ca să abandoneze jocul şi, ca să scape teferi, să-şi împlinească angajamentele la cursurile cele mai mari! În felul acesta “clica” va fi salvată, iar ceilalţi – ei bine, vor scăpa şi ei cu viaţă, dar chiar numai cu atât!
Jay Gould a zâmbit. Tot el va păstra supremaţia.
Fisk era omul indicat să-i bage în sperieţi pe baissişti. Astăzi putea să-şi deschidă larg gura… Milionarul sună.
– Să vină numaidecât la mine mister Fisk!
Mulţimea de clienţi ai bursei, samsari, agenţi, bancheri, funcţionari de bancă, intermediari şi o sumedenie de indivizi de dubioasă existenţă, se îmbulzeau astăzi mai mult ca de obicei pe Wall Street. Cumpărăturile de aur ale “clicii” formau peste tot subiecte de discuţie şi nu se vorbea de nimic altceva. De la ferestrele înalte ale unei case din apropiere se putea urmări formarea de grupuri de oameni vorbind şi gesticulând violent. Deodată s-a auzit vocea puternică a unui tenor, care desigur că ar fi făcut senzaţie pe scena operei italiene. Vocea întrecea în tărie zumzetul nelămurit al mulţimii, care a început să se îndrepte grăbită înspre locul de unde se auzise glasul tenorului.
– Ce este? Ce strigă? Ce vrea? se întrebau unii pe alţii în şoaptă.
– Linişte! Atenţie! Fisk vorbeşte! a sunat răspunsul pe acelaşi ton. Fisk, unul din “clică”, linişte! Be quiet, bloody fools!
Fisk stătea rezemat de balustrada largă a scării de marmură. Jobenul îi era lăsat adânc pe ceafă, vesta albă îi strălucea, faţa îi radia lumina potolită a soarelui de toamnă, în timp ce ridicase braţele în aer şi-şi scutura pumnii ca pe nişte clopoţei.
– Ascultaţi-mă, gentlemen, tuna el triumfător, ascultaţi-mă! Vă propun tuturor un rămăşag, vreţi să-l ţineţi? Mă prind – fiţi atenţi, gentlemen – mă prind că azi sau mâine o uncie de aur va costa 200 de dolari! Ştiţi ce înseamnă asta? Desigur că ştiţi, doar nu sunteţi copii…
– Nu, nu, a răspuns din mulţime un glas cam răguşit de abuzul whisky-ului şi cu un puternic accent irlandez, nu, asta nu. Dar poate că ştii d-ta, mister Fisk.
Omul “clicii” nu s-a tulburat deloc.
– S-ar putea să ai dreptate, Sir, i-a strigat el drept răspuns, şi dacă vrei, te i-au cu mine. Nu vei avea ce regreta. Dar înc-odată: vreţi să faceţi un rămăşag cu mine? Eu pun 50.000 de dolari că uncia de aur va costa mâine 200 de dolari! Ei, ce spuneţi la asta?
Un murmur agitat care se înteţea din ce în ce, a fost tot ce i s-a răspuns. 200 de dolari uncia? Fisk trebuia să ştie şi să aibă toată siguranţa că se va cere acest preţ. De obicei uncia costa cam 20 de dolari. Dumnezeule, dar ce se va întâmpla cu baissiştii, dacă o fi să se petreacă aşa ceva? Chipurile de oameni speriaţi s-au făcut albe ca varul. În primul moment au început să alerge, numai unul câte unul înăuntrul bursei, apoi din ce în ce mai mulţi. Trebuiau să caute ca cel puţin azi să mai apuce să încheie repede angajamentele luate, înainte ca preţul aurului să ajungă inabordabil. Sudoarea le curgea pe feţele contractate în timpul cât căutau să cumpere aur cât mai rapid, urcând prin aceasta ei singuri preţul şi bineînţeles – agio-ul, adică diferenţa dintre valoarea aurului şi a hârtiei-monedă! Erau într-o situaţie forţată şi trebuiau să joace după muzica pe care le-o cânta Fisk ca reprezentant al “clicii”. Alergau, ca goniţi din urmă, de la unul la altul, iar în acest timp aurul urca, urca mereu… Până şi samsarii şi agenţii care lucrau pentru “clică” şi făceau să crească preţul aurului, până şi ei erau oarecum cu inima îndoită. Ce avea să se întâmple? Nu erau toate acestea o nebunie? Dar, dacă guvernul intervine şi agio-ul cade brusc? Cum vor arăta urmările? Va avea să se producă o prăbuşire, care va trage după ea şi piaţa de acţiuni… Nesiguranţa tulbura aproape minţile oamenilor, toţi strigau şi urlau disperaţi, în timp ce Fisk, cu un zâmbet de satisfacţie pe buze, privea înveselit la acest amestec de pasiuni. Şi-a aprins liniştit o ţigară de foi, înainte de a porni spre cartierul general al lui Jay Gould, spre a raporta “Comandantului”.
“Mi se pare, murmura el încet, că am deschis gura cât a fost nevoie! Rămăşagul – asta a fost o idee straşnică! Cred şi eu că şeful o să fie mulţumit. Dar mâine, mâine… Ce-o mai fi şi atunci?” A oftat adânc şi şi-a trecut batista peste fruntea îmbrobonită. “Tare aş vrea să treacă şi această vineri!”

Panica cea mare

Vineri 23 septembrie 1869. Înainte ca uşa cea mare a bursei să se fi deschis, oamenii erau pe stradă în aşteptarea evenimentelor ce aveau să se producă. Pe multe dintre feţele lor se citea oboseala pe care le-o întipărise o noapte de insomnie. Unii dintre ei – pe care frigurile aşteptării îi atinseseră mai puternic, aducându-i până acolo că-şi pierduseră cu totul raţiunea – înjurau şi blestemau, în timp ce alţii încercau să plaseze şi câte o glumă, chiar mai tare, dar efectul ei era nul. Încordarea devenea insuportabilă. Ceva primejdios, sinistru, apăsa peste adunarea din Wall Street. şi părea că ar fi de ajuns cel mai mic, cel mai neînsemnat incident, ca să se dezlănţuiască ceva neprevăzut, ceva îngrozitor – crimă, vărsare de sânge, panică. Dinspre portul apropiat străbăteau ca nişte saluturi ironice şuierăturile sirenelor de pe vapoarele care acostau sau plecau. Ce frumos trebuia să fie să te afli acum pe unul din aceste vase, de pildă pe Scoţia a companiei Cunard-Line – un elegant vapor de peste 4000 de tone – sau pe hamburghezul Borussia sau pe Weser al lui Norddeutscher Lloyd, şi s-o porneşti în largul oceanului, departe de evenimentele sălbatice, impenetrabile de la bursa din New York, eliberat de groaznica nesiguranţă de a nu şti seara dacă a doua zi vei mai avea ceva sau eşti un simplu cerşetor, ori poate – cine putea şti, mai erau nebuni care să mai creadă şi aşa ceva – să ajungi un om bogat, cu toate că aceasta era prea puţin probabil. Poarta s-a deschis. Bursa începea să lucreze.

“Clica” ţinuse joi ultimul consiliu de război. Misiţii, agenţii şi celelalte ajutoare, şi ei erau perfect informaţi asupra celor ce mai aveau de făcut. “Camera de aur” a bursei, în care se încheiau tranzacţiile cu acest metal nobil, avea să ajungă principalul câmp de bătălie. Cei care participau la afacerea cu aur păreau că simt acest lucru prin mijlocirea unui al şaselea simţ trezit de spaimă şi se grăbeau să ajungă acolo şi să învingă ori să piară.
O hărmălaie sălbatică făcea aproape să pleznească vasta încăpere. La mijloc stătea unul din principalii împuterniciţi şi cumpăra, cumpăra mereu… Vocea lui, vizibil excitată, acoperea sala, în timp ce, cu accent neîndoielnic german, împingea preţul în sus. Milioane treceau prin mâinile lui în proprietatea “clicii”, agio-ul urca, se căţăra, sărea în sus. Preţul unciei a ajuns la 130, 140, 150 de dolari. Adică, să câştige Fisk rămăşagul? Nu cumva se va plăti pentru un pumn – ba chiar mai puţin decât un pumn de praf roş-gălbui din acest blestemat metal – 200 de dolari?
Nu a trecut mult şi agio-ul a ajuns la 65. În afară de agentul cu accent german din sală mai cumpărau aur pentru “clică” şi o ceată întreagă de interpuşi aflaţi în stradă, e drept nu în asemenea cantităţi cum o făcea colegul lor din bursă, care la un moment dat, cu o voce răguşită, a oferit 160 de dolari pe uncie. Totuşi le reuşise şi lor să strângă o cantitate însemnată, astfel că Jay Gould, James Fisk şi Abel R. Corbin dispuneau acum de aur în monedă-hârtie, bare şi angajamente de livrare – care era cumpărat pe preţuri mult mai mici decât trebuiau să plătească acum nefericiţii de furnizori – de peste o sută de milioane de dolari.

“Clica” era adunată la cartierul general. Necontenit veneau ştafetele cu ştiri asupra desfăşurării luptei, pe care Jay Gould le primea impasibil. Citea scurtele rapoarte care nu conţineau decât o înşirare de cantităţi şi preţuri, le dădea mai departe prietenilor săi, abia scotea câte un cuvânt şi-şi aprindea câte o uriaşă ţigară de foi Upman, a cărei cenuşă strălucitoare ca zăpada, păstra forma ţigării, fără să cadă. În timp ce pe feţele lui Fisk şi Corbin se putea citi extrema tensiune care-i ţinea încordaţi, Jay Gould părea absolut liniştit. Mişcările lui erau calculate şi aproape indolente, ca totdeauna.
Noi ştiri, noi rapoarte. Jay Gouild şi-a strâns puţin ochii citind o anumită cifră de pe ultimul raport, scris în grabă mare de agentul de bursă.
160! Uncia la 160 de dolari!.
Jay Gould a pus în scrumieră ţigara fumată pe jumătate. Trupul i s-a destins puţin şi vocea lui a căpătăt timbrul pe care-l are un ordin.
– Am ajuns la ţintă, gentlemen, a spus el, acum vindem! Imediat daţi de veste misiţilor, – a urmat un şir de nume – să vândă, dar, bineînţeles, prudent şi abil. Desigur că şi cursul o să cadă puţin, dar nu face nimic: câştigăm şi aşa destul. Aţi înţeles? Ştafetele să plece, gata! Staţi – nu! Încă ceva: ceilalţi misiţi, chiar şi prietenul nostru cu accentul german, să cumpere mai departe, dar, ca şi ieri, numai în urma ordinelor noastre verbale! Asta este foarte important! Nimic în scris! Şi acum, drumul! În zece minute trebuie să înceapă vânzarea.
Abia după plecarea agenţilor ceilalţi au început să vorbească.
– Pentru Dumnezeu, preşedinte, a exclamat Fisk, d-ta eşti un adevărat general! Să aştepţi cea mai favorabilă clipă. Asta zic şi eu că este ceva artistic, genial! În timp ce proştii, care n-au habar de nimic, ne menţin cursul, noi, pe de lături, ne scăpăm de depozitele pe care le avem sau care, pe baza contractelor, ne vor fi livrate la preţuri scăzute! Bravo, mister Gould! Asta a fost şi mai bună decât escro…
Dar nu a putut să sfârşească fraza. Sub privirea ascuţită a lui Jay Gould, a coborât ochii şi vocea.
– Îmi pare rău, a şoptit el, I’m so sorry…
“Generalul” nu-i acorda nici o atenţie şi se uita la Corbin, pe a cărui faţă se citea ceva care se asemăna cu îndoiala.
– Ei, mister Corbin, l-a întrebat el râzând, cu ce nu eşti de acord?
– Oh! A bâiguit cel întrebat, dimpotrivă, dimpotrivă, totul este minunat… Numai că misiţii, care cumpără mai departe pentru noi…:ce o să ne facem cu atâta aur, pe care desigur că nu-l vom mai putea vinde la preţurile acestea extraordinare?
Jay Gould l-a privit în ochi, gânditor şi cam cu milă.
– Dar, dear Sir, i-a răspuns el, în timp ce un zâmbet vesel îi flutura pe buze, noi n-am dat decât ordine verbale pentru aceste cumpărături! Şi cine ne obligă să respectăm ordinele verbale, nu-i aşa? Bineînţeles, nu mai primim aurul rezultat din aceste cumpărături, care nu face altceva decât să ne menţină preţul şi să ne mascheze vânzările. Chestia este doar destul de simplă.
Abel R. Corbin îşi ştergea fruntea de sudoarea care îi curgea în broboane mari.
– Da, însă, îngăimă el, bieţii oameni care cred că luptă pentru noi, nu ştiu nimic şi vor rămâne ei înşişi agăţaţi cu milioane pe care se chinuiesc să le adune pentru noi! Vor fi, deci, ruinaţi, distruşi pentru totdeauna. De unde vor putea lua ei bani ca să achite cumpărăturile! Asta ar fi prea… asta ar fi prea…
S-a întrerupt şi a privit încremenit la Jay Gould, al cărui zâmbet se transformase în ironie amară.
– Aceasta ar fi foarte posibil pentru cei în cauză, mister Corbin, a spus liniştit milionarul, dar din nefericire nu pot schimba nimic. De altfel este şi o lipsă de prevedere din partea acestor oameni să se angajeze numai în baza ordinelor verbale, nu găseşti şi d-ta? Dar mă bucură că ai o inimă atât de bună, mister Corbin, nici nu ştiam asta. De altfel, a adăugat el, ar fi mai bine să te dezveţi de acest lucru dacă vrei să cîştigi bani mulţi. Te rog să primeşti acest sfat.
Apoi s-a lăsat pe spate în fotoliu şi a aşteptat cu răbdare sosirea primelor rapoarte privitoare la vânzări. Acestea au sosit după scurt timp.

În timpul acesta, lupta continua cu furie la bursă. Vânzările “clicii” îşi urmau cursul ordonat, pe când intermediarii care primiseră “ordine verbale” să cumpere mai departe se sileau să urce preţurile, sau, în cel mai rău caz, să le menţină. Dar a urmat o mişcare de împotrivire a celor disprraţi: ei au asaltat guvernul cu telegrame cerându-i să pună capăt maşinaţiunilor “clicii”, aruncând prin intermediul tezaurului aur pe piaţă pentru ca, în chipul acesta, se readucă, atât preţul cât şi agio-ul, la o înălţime oarecum normală. Nu a trecut mult şi a sosit ordinul telegrafic al ministrului de finanţe de a se vinde imediat patru milioane dolari aur.
Ştirea s-a răspândit cu cea mai mare iuţeală în Wall Street. A ajuns la bursă şi a pătrunse, în sfârşit în “camera de aur”, unde tot se mai auzeau ţipetele stridente ale misitului cu accent străin.
– Ofer 160, striga el, 160! 50 de milioane am cumpărat azi şi tot mai cumpăr! 160 de dolari pe uncie! 160…
Urletul lui a îngheţăt deodată, când a băgat de seamă că se făcuse o linişte mormântală. Se părea că atât cei ce se aflau în “camera de aur”, cât şi cei care se îmbulzeau să intre înăuntru, fuseseră loviţi de o paralizie. Misitul, cu ochii tulburi, şi-a rotit privirea în jurul lui: ce Dumnezeu era de văzut? La ce se uitau oamenii cu ochii aceştia îngheţaţi? A înghiţit în sec de câteva ori şi s-a recules puţin, dar din gâtlejul lui nu se mai auzea decât un fel de râgâială atunci când a reînceput cântecul lui: “160 de dolari…”
Un urlet l-a întrerupt şi l-a făcut să amuţească. Un râs homeric, fluierături stridente, strigăte ironice, au căzut ploaie asupra bietului agent care şi-a pierdut cu totul cumpătul.
O sută şaizeci! i-a zvârlit în obraz unul dintre adversarii “clicii”, în timp ce, ţopăind de enervare, flutura ca un steag carneţelul lui de notiţe. Idiotule! Acum poţi să ai uncia cu o sută de dolari – cum? Ba chiar cu optzeci – cu şaizeci! Ha ha ha! Asta înseamnă hora noastră mortuară, dar să sperăm că şi cei care ne-au tras pe sfoară, vor trebui să împartă cu noi mormintele!
Un sughiţ isteric l-a zguduit pe nenorocit. “Totul s-a dus, se văicărea el, totul este pierdut! Jay Gould, ticălosule, mizerabile, netr…”
Scrâşnea din dinţi. Câţiva mai miloşi l-au apucat de sub braţe şi l-au condus afară, unde s-a mai potolit puţin.
După câteva întrebări grăbite, misitul şi-a dat seama de cele petrecute. “Clica” vindea? Sfinte Dumnezeu – şi el? Dar colegii lui? 50 de milioane la preţul de 150-160 de dolari? Dacă Jay Gould a jucat fals cu el – apoi totul s-a sfârşit, nu urma decât ruina completă!
A privit ca un sălbatic în jurul lui, apoi a fugit afară, urmat de râsul diabolic al celor rămaşi înăuntru.

Disperarea care domnea în acele zile pe Wall Street, întrecea toate catastrofele din trecut. Pierderile enorme ale celor înşelaţi de “clică” au zguduit în chipul cel mai dezastruos piaţa de acţiuni. Vânzări mari de efecte, făcute pentru acoperirea celorlalte obligaţiuni, au avut ca urmare clătinarea cursurilor, alunecarea şi prăbuşirea lor. Panica i-a cuprins pe toţi, oamenii şi-au pierdut capul cu totul, iar după amiaza, când porţile s-au închis în urma ultimilor epuizaţi, disperaţi, pe jumătate morţi, nimeni nu ştia dacă era bancrutar sau mai poseda ceva. Patru dintre cele mai mari bănci din New York s-au prăbuşit în această zi, îngropând sub dărâmături un mare număr de victime nevinovate. Au trecut multe zile până ce ordinea a fost oarecum restabilită. La început s-a crezut că provocatorii întregii nenorociri au căzut şi ei, că s-au ruinat. Oamenii s-au înşelat crunt.
Din nou s-au adunat cei trei domni din “clică” în casa lui Gould, tot în sufragerie, – dar de data aceasta cu ferestrele şi obloanele lăsate. Din nou se aflau pe masa de mahon paharele de cristal şi carafa cu vin de Porto. Ca şi în acea seară de vară servitorii au părăsit încăperea, lăsându-i singuri pe cei trei gentlemen.
– Spune-mi, te rog, mister Gould, un singur lucru, a întrebat Abel R. Corbin, care preferase după crah să părăsească pentru un timp New York-ul şi, deci, nu fusese de faţă la sfârşitul tragediei, cum ai izbutit să scapi de plăţile pentru afacerile încheiate cu contract?
– Nici asta n-a fost greu, mister Corbin. Am refuzat să înaintez decontările pentru cumpărăturile de aur la Gold Exchange Bank, care, după cum ştii, a fost însărcinată cu lichidarea întregii chestiuni – astfel că, la început, aceasta n-a putut întreprinde nimic. Apoi, hm! – s-a oprit o clipă şi a zâmbit promiţător – apoi mi-am procurat un ordin către bursă care să oprească executarea, astfel că nici un contract al firmei mele n-a putut fi trecut pe la masa sindicului.
– Ei – şi apoi? a întrebat Corbin, văzând că Gould tace.
– Doamne, Dumnezeule, Corbin! Cum mai poţi întreba aşa ceva? N-o să ajungi niciodată un negustor perfect! Apoi m-am învoit cu cei care apucaseră să scape de faliment. Poţi fi încredinţat că n-am pierdut nimic nici în aceste tranzacţii.
– Suntem convinşi de aceasta, a spus Fisk râzând. Şi acum lucrul principal: cât ne-a rămas din această întreagă afacere – cât pentru d-ta ca general şi cât pentru noi ofiţerii?
Jay Gould l-a privit o vreme mut. Apoi a pus un deget la gură, a scos un carnet, a scris înăuntru câteva cifre şi l-a întins musafirilor săi, care au holbat ochii la acele cifre.
– Ei, – drăcia dracului, a scandat Abel R Corbin.
James Fisk nu a spus nimic; ci numai a respirat adânc de câteva ori, gălăgios, înainte de a-şi ridica paharul.
– În sănătatea dumitale, mister Gould. Într-adevăr ne putem felicita.
– Îţi mulţumesc, mister Fisk. Mai aveţi ceva de întrebat, gentlemen? Nu? Ei bine, în acest caz cred că putem considera ca definitiv încheiată afacerea cumpărăturilor de aur. Haidem, domnilor, să nu lăsăm doamnele să aştepte prea mult!

Jay Gould şi-a continuat, cu mai mare noroc, şi în anii următori, afacerile, care i-au adus câştiguri enorme. S-a mărginit în special la manipulaţii iscusite cu acţiuni de cale ferată, mai ales, bineînţeles, cu cele ale propriei sale companii, Erie Railway. Dar şi North Western Railway i-a servit la o manevră de bursă în stil înalt, însă cu totul ilicită, cu care prilej, sume uriaşe au părăsit buzunarele naivilor, intrând în încăpătoarele case de bani ale lui Jay Gould – se vorbea de vreo şase milioane de dolari. Până în anul 1872, totul a mers de minune, pentru că Gould şi Fisk se pricepeau ca, prin strângeri de mână pline de conţinut sunător, să câştige buna dispoziţie a autorităţilor. Dar după aceea, Fisk, ale cărui purtări complet lipsite de scrupule, provocaseră furia tuturor, a căzut victimă: a fost ucis. La rându-i, Jay Gould, a fost atacat cu energie de acţionarii lui Erie Railway, care l-au silit să demisioneze din postul de director al companiei, ceea ce s-a şi produs. Mai târziu a ajuns la conducerea altei societăţi feroviore, Union Pacific. Bogăţia lui, care creştea necontenit, i-a rămas atât lui, cât şi urmaşilor, intactă.
După dispariţia lui Gould din viaţa comercială publică, cel mai însemnat finanţist din New York, Commodore Vanderbilt, a adresat ziarelor locale o scrisoare în care spunea printre altele:
“Exceptând o singură dată, n-am avut în viaţa mea ceva a face cu Jay Gould şi nici nu mă gândesc să iau vreodată contact cu el, în afară de cazul când ar trebui să mă apăr de el. De asemenea şi prietenilor mei le-am recomandat întotdeauna să se ferească de acest om. Am ajuns la această concluzie după ce i-am supus trăsăturile feţei unei profunde cercetări”.

Dezastre financiare, Anton Mayer

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s