comentarii 0

Rezoluţia Camerei Reprezentanţilor a SUA de punere sub acuzare şi judecare a preşedintelui Clinton

Procedura de punere sub acuzare şi judecare a preşedintelui Statelor Unite (impeachment) este un prerogativ constituţional al Congresului. Numai de două ori în istoria SUA Camera Reprezentanţilor a adoptat o rezoluţie de punere sub acuzare a preşedintelui: în 1868, când Congresul l-a acuzat şi judecat pe preşedintele Andrew Johnson şi în 1998, când preşedintele William Jefferson (Bill) Clinton a fost supus aceleiaşi proceduri. În 1974, Comitetul Judiciar al Camerei Reprezentaţilor aprobase deja capetele de acuzare când preşedintele Richard Nixon şi-a dat demisia. Preşedintele nu a mai fost astfel judecat de Senatul american. În nici unul dintre primele două cazuri nu s-a întrunit o majoritate de două treimi dintre senatori, necesară pentru condamnarea şi demiterea preşedintelui.
Deşi preşedintele democrat Bill Clinton a avut numeroase reuşite în plan economic şi social, păstrându-şi, în linii mari, popularitatea în rândul cetăţenilor americani pe parcursul celor două mandate ale sale, administraţia şi chiar viaţa sa personală au făcut obiectul a numeroase scandaluri. Cel mai grav dintre ele, şi cel care a dus la punerea sa sub acuzare de către un Congres controlat de republicani a fost cel legat de aventura sa extraconjugală cu tânăra stagiară la Casa Albă, Monica Lewinsky. Cazul a fost instrumentat de procurorul Kenneth Starr, cel care investigase în 1994 şi scandalul Whitewater în care se bănuia implicarea soţilor Clinton. Cercetările sale nu au dus la acuzarea cuplului prezidenţial, dar marele juriu l-a mandatat să continue investigaţiile în cazul Lewinski. Acesta apăruse în timpul procesului de hărţuire şi discriminare sexuală intentat lui Clinton de Paula Jones, o fostă secretară angajată a a guvernului statului Arkansas pe vremea când Clinton era guvernator. Preşedintele a fost acuzat de comportament neadecvat şi hărţuire sexuală şi faţă de alte subalterne, una dintre ele fiind Monica Lewinsky. Atât ea cât şi Clinton au negat că ar fi întreţinut relaţii sexuale, iar preşedintele a fost găsit nevinovat în procesul cu Jones. Kenneth Starr a intrat însă în posesia înregistrărilor prin care Lewinsky îi povestea unei prietene despre aventura ei cu Clinton. Procurorul i-a oferit fostei stagiare imunitate pentru infracţiunea de a depune mărturie mincinoasă şi a încercat în schimb să demonstreze că preşedintele nu numai că minţise, dar şi obstrucţionase justiţia prin presiuni asupra lui Lewinsky şi a altora pentru a-i determina să mintă. Din nou, Clinton a negat public faptul că ar fi avut relaţii sexuale cu Lewinsky. Înarmat şi cu proba incontestabilă, celebra rochiţă albastră a Monicăi Lewinsky, Starr a prezentat cazul în faţa marelui juriu. Într-o audiere televizată cu circuit închis, Clinton a negat din nou faptele. La scurt timp după aceea, într-o confesiune televizată în faţa naţiunii, el a recunoscut că a avut „contact intim nepotrivit” cu Monica Lewinsky şi şi-a cerut scuze pentru că a indus în eroare familia, colaboratorii şi publicul american.
În septembrie 1998, procurorul Starr a prezentat un raport Camerei Reprezentanţilor. În ciuda faptului că opinia publică americană nu dorea demiterea preşedintelui pe baza acuzaţiilor formulate, republicanii majoritari din Camera Reprezentanţilor au făcut presiuni pentru adoptarea rezoluţiei de punere sub acuzare şi judecare a lui Bill Clinton. Comitetul Judiciar îl acuza pe preşedinte, în conformitate cu prevederile constituţionale, de „infracţiuni şi delicte grave” şi propunea patru capete de acuzare: două se refereau la sperjur (în depoziţia din procesul cu Paula Jones şi în faţa marelui juriu), al treilea îl acuza de obstrucţionarea justiţiei şi al patrulea de abuz de putere. După votul Camerei aveau să rămână în picioare doar două articole, cel referitor la sperjur în faţa marelui juriu şi acuzaţia de obstrucţionare a justiţiei. Nici unul nu avea să fie însă adoptat de Senat.
Ca şi în scandalul Watergate, Curtea Supremă a fost implicată în cazul Paula Jones şi, indirect, în declanşarea procedurii de acuzare a preşedintelui. În 1997, a decis în unanimitate că preşedintele în exerciţiu nu este protejat împotriva proceselor civile. Curtea Supremă a precizat că procesul nu ar trebui să-l distragă pe preşedinte de la îndatoririle sale.
Semnificaţia rezoluţiei de punere sub acuzare consta nu numai în discutarea moralităţii persoanei care îndeplineşte funcţia de preşedinte, ci şi în ceea ce părea a fi o lovitură decisivă adusă „preşedinţiei imperiale”. După cum se va vedea, nu a trebuit să treacă prea mult pentru ca instituţia prezidenţială să-şi recupereze poziţia centrală în cadrul sistemului de guvernământ american.

(O Istorie Documentară a SUA, Iulian Cănănău)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s