comentarii 0

IVAR KREUGER, Regele Chibriturilor

O poveste melancolică este aceea care vorbeşte de ascensiunea, de puterea şi de sfârşitul lui Ivar Kreuger, regele chibriturilor şi distribuitorul de împrumuturi de stat. În viaţa altor mari speculanţi se găsesc trăsături de măreţie, de îndrăzneală şi de putere de acţiune demne de admiraţie. Nici John Law şi Joseph Ouvrard, nici întemeietorii căilor ferate americane şi nici jucătorii crizei din 1857, n-au fost lipsiţi de aceste daruri, după cum şi cei mai mulţi dintre aceşti aventurieri ai economiei îl aveau şi pe cel al umorului prin care se ironizau atât pe ei înşişi, cât şi pe ceilalţi oameni. Dar Ivar Kreuger?

Urmărind cariera lui nu dăm peste nimic din toate acestea. Desigur, poseda a privire largă, ştia să combine, să exploateze posibilităţile, avea idei noi şi planuri vaste. Dar le urmărea fără superioritate. De la început a căzut în cea mai gravă dintre greşelile pe care le poate comite un speculant de mari proporţii, pentru că, după scurt timp, a început să lucreze cu ascunzişuri, înşelăciuni şi escrocherii. El, omul care se gândea să cucerească lumea, nu a putut să iasă la capăt fără falsuri naive, înregistrări înşelătoare şi câte alte asemenea fapte nedemne. Era destul de redus ca să-şi închipuie că o întreprindere uriaşă se poate sprijini – şi că poate dura – pe temelii putrede. El îi socotea pe toţi oamenii – pe care Frederic cel Mare îi desemnase ca pe meschante Rasse – ca fiind proşti, dar nici el însuşi nu era atât de inteligent ca să-şi poată permite o asemenea sentinţă. Ivar Kreuger făcea parte dintre “naturile problematice”, cum şi-a intitulat Frederic Spielhagen romanul său atât de mult citit odinioară. După spusele celor care l-au cunoscut pe Kreuger, în acest om se întruneau numai contraste: sinceritate şi falsitate, naivitate şi viclenie, credinţă şi trădare, corectitudine şi necinste, bunătate şi răutate, dragoste şi răceală!. Desigur că aceasta nu înseamnă o fire fericit înzestrată, dar se mai adaugă şi altceva: din toate acestea nu poseda decât prea puţin, aşa că omul nu era complet, ci-i rămânea, cum s-ar putea spune, un spaţiu gol, pe care multilateralitatea lui n-a fost în stare să-l împlinească. Dacă privim atenţi acest minunat tablou, ne putem închipui cum, tocmai spaţiul gol din sufletul său trebuia, după legea lui horror vacui, a groazei de vid, să capete un conţinut şi cum, după această teorie, s-au născut înclinaţiile lui criminale. Este uşor explicabil şi semnificativ pentru omul Ivar Kreuger că în copilărie camarazii lui îl judecau în chipuri foarte diferite: unii îl porecliseră “tăcutul”, alţii însă “prefăcutul”… Dar vioţa lui Ivar Kreuger a fost totuşi încoronată prin sfârşitul ei.

Ivar Kreuger, născut în ziua de 2 martie 1830 la Kalmar, în Suedia, şi-a luat la 19 ani diploma de inginer, cu specialitatea construcţia de maşini. Şi-a iubit întotdeauna titlul obţinut prin muncă cinstită şi studii care n-au durat decât şase semestre – şi toată viaţa nu a renunţat nici o clipă la el. Desigur, s-a agăţat de singurul lucru care i se cuvenea pe drept şi care nu-i putea fi smuls de nimeni. Fabrica de chibrituri a tatălui nu l-a atras pe tânărul tehnician, dar îi făcea cu ochiul America, cu expoziţia mondială din Chicago. În condiţiuni foarte modeste, Ivar a plecat în Lumea Nouă şi a încercat să-şi creeze o existenţă în marele oraş de pe Lacul Michigan. Neizbutind, a fost silit să primească o slujbă la o societate de cale ferată mexicană şi a început să construiască poduri în regiunile cele mai infectate de friguri galbene. Dintre cei zece ingineri care lucrau cu Kreuger în aceeaşi secţiune de teren, nouă au murit ucişi de Yellow Jack – iar ultimul a rămas schilod pentru tot restul vieţii de pe urma unei împuşcături primite în cursul unui scandal la beţie.
Ivar singur a scăpat din toate primejdiile şi a pornit să călătorească prin lumea largă. A ajuns în Indiile apusene, Africa de Sud, Indii. Construcţiile de clădiri din oţel erau specialitatea lui. El a construit în Africa de Sud faimosul Carlton-Hotel din Johannesburg Dar, Ivar nu era mulţumit de propria-i activitate, tindea spre cu totul altceva, deşi poate că, pe vremea aceea, încă nu putea spune ce anume vrea: nimic altceva decât – putere. Totuşi, în această tendinţă şi-a supraevaluat capacităţile.
“Ştiu acum, scria el pe atunci, mai mult decât cel mai modern director general din Suedia. Urăsc spiritul american, dar metodele lui le voi aduce acasă. Fii sigur, eu voi izbuti; capul îmi plesneşte de idei. Sunt şi eu curios să văd cu care voi începe”.
Astfel, Ivar Kreuger s-a înapoiat în Suedia, a plecat la Kalmar la tatăl său şi, ajutat de colegul lui de specialitate Paul Toll, i-a expus planurile sale privitoare la construcţii din beton. Bătrânul Kreuger, un negustor solid şi prevăzător, a fost atât de încântat de intenţiile fiului său, încât a primit să gireze un împrumut de 50.000 de coroane. Cu această sumă, care i-a fost pusă imediat la dispoziţie, Ivar Kreuger a început noua lui activitate.

Există un roman în care un tâmplar îşi tot bate capul asupra metodei sigure prin care ar putea să câştige bani mulţi. Ajunge la concluzia că trebuie să descopere o mobilă sau o sculă necesară oricărui om. Dar care este acest lucru de care nu se poate lipsi nici un om în viaţa lui? Foarte simplu – un sicriu. Astfel, meşterul filozof se apucă de fabricarea sicrielor şi se îmbogăţeşte.
Ivar Kreuger urmărea acelaşi fir conducător. Firma Kreuger & Toll, întreprindere de construcţii, făcea afaceri bune, se dezvolta, iar în 1911 s-a transformat chiar în societate anonimă, cu un capital de un milion de coroane. A înfiinţat filiale, a creat pentru “Continent” – cum sunt numite în Suedia ţările de la sud de Marea Baltică şi Marea Nordului – o centrală la Berlin şi a început să încheie tranzacţii cu materiale de construcţii. Ne-a rămas de la dânsul o anecdotă drăguţă, care ilustrează de minune spiritul negustoresc al lui Ivar Kreuger. Acesta urma să construiască la Stockholm un imobil pentru o casă de comerţ. Concernul care-l însărcinase cu lucrarea fixase prin contract o despăgubire de 5000 de coroane de fiecare zi care va trece peste data la care construcţia trebuia să fie gata. Kreuger a primit condiţia, dar a cerut şi el un premiu, în aceeaşi sumă, pentru fiecare zi câştigată din termenul fixat. Directorii concernului au zâmbit şi, gândindu-se la termenul scurt, cât şi la capriciile iernii din Stockholm, au aprobat liniştiţi cererea lui Ivar. Au regretat ulterior uşurinţa lor, căci Kreuger a accelerat atât de mult lucrarea, încât ea a fost gata cu două luni înainte de termen, ceea ce i-a adus un câştig suplimentar de 300.000 de coroane.
Dar cu toate succesele, Kreuger tot nemulţumit era. Îl supăra faptul că afacerile lui erau în funcţie de modă, de conjunctură, de situaţia economică internaţională. Se puteau ivi împrejurări de care nu era vinovat, în faţa cărora rămânea neputincios, care puteau distruge tot ce clădise el. L-a cuprins teama de un faliment nemeritat şi pe care nu l-ar fi putut evita. Trebuia să găsească o marfă care, nesupusă nici unei conjuncturi, era consumată în orice ţară civilizată şi cu care putea face negoţ fără nici un risc.
Scena în cursul căreia Ivar Kreuger a descoperit oceastă marfă este descrisă nuvelistic de biografuf lui… “Zâmbind, îşi aprinse o ţigară şi, gânditor, ţinu chibritul în mână până ce, arzând de tot, flacăra îi atinse vârful degetelor; dând un ţipăt uşor de durere, Kreuger îl zvârli repede jos”.
Ivar descoperise marfa fără conjunctură.

Fie că s-a întâmplat aşa sau în alt fel, în orice caz, de acum încolo Ivar Kreuger avea un plan bine fixat. Chibriturile erau independente de oscilaţiile politice, economice şi financiare, iar consumul lor mondial era în continuă creştere. Nu mai încăpea îndoială că chibriturile ofereau cele mai bune perspective pentru crearea de trusturi, cât şi pentru dobândirea unei averi mari. Chiar şi tatăl lui Ivar îşi datora averea fabricaţiei de chibrituri, introdusă în Suedia după ce Janne Lund, un vechi elev al Universităţii din Upsala, întemeiase pe la mijlocul secolului XIX cea dintâi fabrică de chibrituri la Jönköping.
Firma de construcţii Kreuger & Toll a fost transformată într-o societate administrativă care finanţa noua creaţie a lui Kreuger, Societatea suedeză de chibrituri. În timp de şapte ani inginerul a fondat un trust al chibriturilor care seîntindea peste toate continentele.
În Suedia exista Concernul Jönköping din care însă nu făceau parte fabricile consulului Kreuger. În anul 1912 Ivar a devenit directorul general al întreprinderilor întrunite în Concernul Förenade-Tändsticks. Imediat, el a introdus îmbunătăţiri însemnate în parcul de maşini, precum şi metodele americane de raţionalizare a muncii. De asemenea a ridicat atât de mult consumul, încât în câţiva ani a fost în stare să alinieze în faţa celor opt fabrici mai mari ale concernului Jönköping, zece fabrici proprii cu care ducea o crâncenă luptă de concurenţă. În anul 1915 valoarea producţiei lui Förenade se ridica la 12 milioane de coroane.
După izbucnirea războiului mondial, Suedia s-a văzut silită să se mărginească în alimentarea cu materii brute, pe cât posibil, la depozitele proprii. Abilitatea lui Kreuger în înfiinţarea de fabrici de fosfor şi de caliu, precum şi în crearea altor izvoare de aprovizionare cu materii prime, a silit pe Jönköping să primească propunerile lui de fuzionare a ambelor concerne. Förenade, cu 18 milioane de coroane, a preluat conducerea. O societate holding, Svenska Tändsticks A. B. a fost înfiinţată peste cele două concerne. Ea nu poseda fabrici proprii, ci stăpânea numai acţiunile lor – deci, întreaga industrie de chibrituri a Suediei, împreună cu nenumăratele ei societăţi afiliate. După acest model a transformat Ivar Kreuger şi firma lui, Kreuger & Toll, tot într-o societate holding, care, în viitor nu avea să facă altceva decât să administreze şi să controleze acţiunile diferitelor întreprinderi. Ivar Kreuger stătea în fruntea celor două societăţi. Cum firma Kreuger & Toll făcuse afaceri foarte bune în domeniul construcţiilor, el avea fonduri suficiente la dispoziţie şi, ca atare, a putut să cumpere mai toate acţiunile lui Svenska Tändsticks, declarându-se astfel stăpânul industriei suedeze de chibrituri. Patria era cucerită. Trebuia acum să urmeze campania de subjugare şi a celorlalte naţiuni.
Războiul mondial se sfârşise: ţările îi erau deschise. Întotdeauna a lucrat după unul şi acelaşi procedeu, cumpărând fabricile străine de chibrituri şi unindu-le apoi: Polonia, Letonia şi Danzig, au fost cucerite în felul acesta – producţia sporită cerea noi izvoare de materii prime, păduri, fabrici de maşini, pe care trustul le lua pe toate sub administraţie proprie. Cumpărări şi vânzări de terenuri în Germania inflaţiei şi a mărcii restabilite i-au adus câştiguri de milioane. În Suedia acţiunile întreprinderilor lui Kreuger se bucurau de aceeaşi stimă ca şi renta de stat. Industriaşi de vază îl numeau “Casa de economie a poporului suedez”, iar capitalul clasei de mijloc se refugia în tezaurele lui. Kreuger a întreprins abile manevre de bursă, a creat o specie nouă de hârtie de valoare, un fel de inscripţie ipotecară, avantajoasă şi pentru posesorul ei şi pentru el însuşi. A întărit faima trustului său împărţind un dividend de 25 la sută. Străinătatea lua parte activă la cumpărările de acţiuni după ce fuseseră emise acţiuni speciale pentru ne-suedezi, care, deşi purtau aceeaşi dobândă, nu dădeau însă aproape de loc dreptul la vot. Acesta rămânea un privilegiu al acţiunilor rezervate Suediei, dintre care mai toate erau în mâinile lui Kreuger. În felul acesta, inginerul comanda ca un domnitor absolut imperiul lui în continuă creştere.
Germania îi căzuse şi ea în braţe, iar după o oarecare luptă, şi America de Nord, unde lnternational Match Corporation administra 50 de fabrici de chibrituri cu un capital de 28 de milioane de dolari. Rockefeller, care fabrica şi el chibrituri, a trebuit să se plece în faţa Iui Ivar Kreuger. A venit la rând Japonia, care se apăra cu disperare – şi nu întotdeauna cu mijloacele cele mai cavalereşti – dar, până la urmă a fost silită să cedeze. A urmat India – 16 fabrici noi au fost înfiinţate. Apoi Belgia, care devenise o concurentă primejdioasă, Anglia, unde venerabila firmă Bryant and May, ale cărei cutii galbene sunt cunoscute oricărui călător prin Marea Britanie, a fuzionat cu firma John Mesters & Co. aparţinând trustului. Nu este necesar să descriem amănunţit drumul triumfal parcurs de trustul Kreuger: el a ajuns să cuprindă până la urmă 35 de ţări cu 160 de fabrici de chibrituri şi 60.000 de lucrători. Australia, Asia de Est şi Centrală, Africa de Sud şi de Nord, America de Nord, Centrală şi de Sud – peste tot acelaşi tablou ca în Europa. Kreuger stăpânea fabricaţia de chibrituri a lumii cu excepţia unui singur stat foarte întins: Rusia. Sovietele n-au avut nimic de-a-face cu Kreuger.

Prin anul 1925 l-a cuprins pe Kreuger – care avea de acum 45 de ani – o dorinţă neînfrânată de putere pe care s-o capete cu orice preţ. După toate probabilităţile aceasta este epoca în care s-au înregistrat cele dintâi falsuri şi înşelăciuni în contabilitatea şi în manevrarea diferiţilor membri componenţi ai uriaşei întreprinderi. Kreuger era sigur de domnia lui în imperiul industriei de chibrituri, dar aceasta nu-i era de ajuns. El vroia să stăpânească şi monopoluri, cu ajutorul cărora să-şi poată exercita influenţa şi în economia şi politica ţărilor.
Cum a putut el determina guvernele să-i cedeze, lui, un străin, ramuri importante din industrie? Foarte simplu: el nu avea decât să dea acestor guverne ceea ce le trebuia cât mai mult. Şi bietele ţări, sărăcite de război şi de inflaţie, aveau nevoie, bineînţeles, de bani!
Prima victimă a fost Polonia. Prin intermediul lui lnternational Match Corporation, el a oferit acestei ţări, care se zbătea în mari greutăţi financiare, un împrumut de şase milioane de dolari. Contractul a fost încheiat în octombrie 1925. Contravaloarea consta în monopolul fabricaţiei de chibrituri, care, la rându-i, a fost plătit cu o arendă de cinci milioane de zloţi. În afară de aceasta, guvernul mai primea şi jumătate din beneficiul care trecea de 12 la sută. O mulţime de alte condiţiuni erau legate de contract, de pildă: dreptul de exploatare a pădurilor poloneze de plopi – chibriturile sunt făcute din lemn de plop – apoi convenţii privitoare la importul şi exportul diferitelor materiale care îl interesau pe Kreuger. Mai departe, o înţelegere privitoare la participarea lui în caliul polonez şi multe altele. Nu ne putem stăpâni de a nu repeta un joc de cuvinte, care spune că Polonia a fost cea dintâi ţară pe care Kreuger a fericit-o cu monopoluri…
După Polonia au venit la rând Estonia şi Letonia, apoi Germania cu cel mai mare împrumut pe care l-a dat Kreuger: 125 de milioane de dolari. 1931 este anul în care puterea lui Kreuger a atins culmea: el poseda monopolul de chibrituri pe o suprafaţă de 2,5 milioane kilometri pătraţi cu o populaţie de 186.328.000 locuitori. Fără a fi deţinător de monopoluri, el stăpânea fabricaţia de chibrituri, în afară de Suedia, în Anglia, Finlanda, Austria, Olanda, Belgia, Italia, Danemarca, Bulgaria, Elveţia şi Cehoslovacia. Mai departe: în S.U.A., în diferite state sud-americane, în Australia, în diverse colonii africane, apoi în India şi China. 75 la sută din producţia mondială de chibrituri şi din exportul de chibrituri erau în mâinile lui Ivar Kreuger. După dările de seamă statistice anuale, împrumuturile pe chibrituri acordate de “trustul suedez” se ridicau la suma de un miliard şi 249 de milioane de coroane suedeze.

Un trust a atras după el un altul. Ca urmare a afacerilor cu împrumuturi şi chibrituri, concernul Kreuger a pătruns cu încetul în întreaga economie. El trebuia, vrând-nevrând, să se mărească din ce în ce mai mult, să achiziţioneze domenii, case, terenuri şi să atragă în puterea lui mereu alte industrii noi. Era la mintea oricui că Kreuger îşi va extinde planurile sale şi asupra exploatării materialului care formează principalul articol de export al Suediei: minereul. Cele mai mari mine de fier din lume, conţinând cam trei miliarde de tone, erau controlate de statul suedez împreună cu un grup financiar. Nu a trecut mult şi Kreuger a izbutit să-şi asigure postul de conducere al acestei întreprinderi. Nu se ştie bine ce anume scopuri a urmărit el. Probabil că intenţiona să-i înlăture pe americani de pe piaţa fierului şi să pună sub stăpânirea sa şi acest domeniu al pieţei mondiale. Desigur, că o beţie specifică a cuprins pe acest om, care încerca să sprijine o clădire uriaşă printr-o altă construcţie gigantică… Întreg acest eşafodaj devine îngrijorător, fără fiinţă, fantomatic, din cauză că Kreuger – în mâinile căruia convergeau toate firele – era singurul care ştia că temeliile erau şubrede. Numai el cunoştea vicleşugurile, uneltirile şi falsurile, mulţumită cărora întreprinderile lui puteau trăi mai departe. Poate credea că negoţul cu fierul îi va produce atât de mult, ca să îndrepte toate greşelile lui.
Dar, în lupta dezlănţuită acum între America şi trustul suedez, Kreuger a întâlnit adversarul care avea să-l înfrângă, pe Morgan jr., stăpânul lui United States Steel Corporation. Lui Morgan nici nu-i trecea prin minte să-şi dea puterea din mână şi a pornit imediat să lucreze împotriva lui Kreuger. El a izbutit să aplice duşmanului câteva lovituri – de pildă în România, unde Morgan i-a înlăturat pe suedezi, care ar fi pus mâna pe monopolul telefonului.
Monopolul telefonului? Desigur. Pentru că, după ce Kreuger înglobase în concernul lui industria suedeză de celuloză, căuta un alt articol care, ca şi chibritul, să nu fie supus conjuncturii. Şi a găsit telefonul. Astfel, şi-a asigurat o influenţă hotărâtoare în marea fabrică internaţională de telefoane Ericson. “Telefonul, scria dânsul în acel timp, este tocmai ce-mi trbuia şi el are acelaşi caracter ca şi chibritul. Cu instalaţia şi administraţia de telefoane se pot obţine concesiuni de statşi monopoluri. La fel ca şi cu micii mei soldaţi de chibrituri”.
Organizaţia trustului suedez arăta cam aşa: pe deasupra tuturor era Kreuger & Toll, societate pe acţiuni din Stockholm. Ea controla patru mari departamente: societatea anonimă suedeză de chibrituri, cu toate fabricile din cele 35 de ţări, precum şi administraţia monopolurilor de chibrituri; domeniul intereselor în minereul de fier, cu vreo douăzeci de participaţii la mine şi societăţi de cale ferată; domeniul intereselor în lemn şi celuloză, cu vreo zece participaţii la întreprinderi de celuloză; societăţile holding, institutele financiare şi legăturile bancare cu Swedish American Investment Co. şi cu industria chimică.
O construcţie uriaşă, cu ramificaţii vaste, o construcţie a cărei ridicare, întreţinere şi îmbunătăţire, reclama sume extraordinar de mari, cu atât mai mari, cu cât unele din industriile sau pieţele acaparate nu puteau da din primul moment câştiguri mari, iar serviciul dividendelor, – aşa cum ne învaţă experienţa cu privire la întreprinderi financiare atât de întinse şi în timpuri nu tocmai sigure din punct de vedere bănesc, – nu funcţionează, de obicei, decât cu greutate sau cu întârziere.
Se naşte, deci, întrebarea: avea Kreuger fondurile reclamate de imperiul lui? De unde lua el banii ca să-şi transforme planurile în realităţi? Răspunsul nu este greu de dat. Nu-i avea!
La începutul carierei sale, îi era uşor să-şi procure capital suficient. El era încredinţat că acest lucru va dăinui şi-şi “clădea întreprinderile mai repede decât îi permitea procurarea capitalului necesar”, cum se exprimă unul din biografii lui. Aceasta nu înseamnă altceva decât că şi Ivar Kreuger a căzut în aceeaşi greşeală pe care o făcuseră şi mulţi alţi speculanţi în epoca constituirilor în anul 1857 şi în alte timpuri, în greşeala supra-speculaţiei. Vechiul cântec. De pildă, încheia împrumuturi fără să şi aibă fondurile pentru ele, apoi pornea să vadă cum şi le va procura, adăugând la prima greşeală una şi mai gravă, de care am mai pomenit în treacăt: el utiliza banii daţi pe termen scurt în afaceri de lungă durată – “călcând, după cum spunea unul din criticii săi, o lege de tehnică financiară fundamentală”.
Inteligenţa lui Ivar Kreuger a fost adesea supraestimată. Caracteristic pentru însuşirile lui este faptul că făcea lucruri pe care nu le-ar fi făcut nici un practicant de bancă, fără să fie declarat ca incapabil. Credea pur şi simplu că “o să meargă”. Bine, s-ar putea spune, aceasta este uşurinţă, încredere în steaua lui cea bună sau rea. Aceasta ar merge, dar condiţionat, căci există, în definitiv, şi o limită, de la care începând, uşurinţa se transformă în prostie, cum spunea Edward Whymper, cel dintâi care s-a urcat pe Matterhorn, vorbind despre ascensiuni în munţi. Este de-a dreptul o prostie să crezi în lucruri imposibile şi “marele finanţist” Ivar Kreuger nu făcea decât asta. Este absolut cu neputinţă ca banii cu termen scurt să poată asigura afaceri de lungă durată. Dar un om care era în stare să comită o greşeală atât de enormă, trebuia să găsească şi o scăpare tot aşa de absurdă, adică să recurgă la falsuri şi alte înşelăciuni ca să îndrepte ce a stricat. Nu trebuie să ne mire că n-a fost în stare să execute în aşa fel aceste delicte, încât ele, baremi, să-l ajute sau să rămână nedescoperite. Nu, Ivar Kreuger nu avea dreptul să dispreţuiască oamenii, aşa cel puţin cum s-a exprimat într-o scrisoare adresată unei prietene. Era un organizator abil, dar nicidecum un geniu financiar, rol ce-i plăcea să-l joace.
Din clipa în care a pornit pe supra-speculaţie, întrega întreprindere a lui Kreuger era destinată pieirii. Prăbuşirea trustului suedez a fost grăbită de criza din octombrie 1929 de la bursa din New York. Din nou, “Vinerea neagră” a jucat un rol fatal. Posibilităţile de procurare de fonduri pe termen lung erau de altfel foarte reduse. “Piaţa se golea de capital şi avea aproape aerul că se usucă”. Însă noi am cunoscut asemenea situaţii. Cu toate dificultăţile, Kreuger continua liniştit să acorde împrumuturi…
Dar, încet, încet, tot a început să întâmpine greutăţi în găsirea de bani. Timp de două luni a dus în America tratative infructuoase pentru a căpăta fonduri noi. În timpul acesta, însă, în primele săptămâni ale anului 1932, a ieşit la iveală escrocheria pe care Kreuger o făcuse cu societatea Ericson. Sfârşitul era gata.
Dar în ce consta această escrocherie?
Între societatea Ericson şi o companie de telefon şi telegraf aparţinând grupului Morgan, se stabilise, ca urmare a unui schimb important de acţiuni, o anumită legătură. Suedezii preluaseră de la americani 400.000 de acţiuni, dând acestora în schimb 600.000 de bucăţi. Kreuger realizase în 1930 această afacere, convingându-l pe Morgan că societatea Ericson dispune de fonduri însemnate care, în cazul unei înţelegeri, ar putea fi de mare folos americanilor.
În ianuarie 1932 Morgan a sootit că a sosit momentul să facă uz de milioanele suedezilor. Dar, din nefericire, a trebuit să constate că marile fonduri ale societăţii Ericson nici nu existau în realitate. Ele constau în… creanţe asupra altor întreprinderi kreugeriene!
Aşa ceva nu puteau înghiţi americanii – şi cu atât mai puţin din partea unui străin. Asemenea lucruri nu erau noutăţi în istoria economiei americane, dar Morgan şi oamenii lui nici nu se gândeau să-l lase nepedepsit pe străinul care a vrut să-i înşele tocmai pe ei, pe marii magnaţi ai banului. Turbau de mânie, mai ales la gândul penibil că putuseră fi socotiţi proşti. În tot felul de conferinţe şi şedinţe s-au năpustit asupra lui Kreuger, care şi-a pierdut complet cumpătul, a avut un acces de plâns şi şi-a dat seama că totul s-a sfârşit. În comparaţie cu alte lucruri, afacerea Ericson părea de-a dreptul nevinovată. Kreuger a fost pus sub supravegherea detectivilor, nu-i mai era îngăduit să plece şi, în sfârşit, escortat de doi agenţi secreţi care aveau să-l împiedice să se arunce în mare, a fost îmbarcat pe vaporul francez Isle de France şi adus la Cherbourgh. Ivar Kreuger nu se mai putea îndoi că mergea spre sfârşitul – dacă nu chiar al vieţii, dar în orice caz al puterii lui, al situaţiei de cel mai celebru, cel mai mare potentat economic al lumii, deci spre sfârşitul a tot ce însemnase pentru dânsul viaţă. Nu mai era stăpân pe nervi, omeneşte explicabil dar, ceea ce era surprinzător la acest om, era starea de letargie în care se apropia de sfârşit. Să lupte? Asta nu! – după cele ce ştia şi după cele ce aveau să iasă la lumină, aşa ceva era aproape exclus. Dar, i-ar mai fi rămas o soluţie: să fugă. Şi în acest caz s-ar mai fi ales cu eventualitatea ca, în decursul a multor ani de muncă, undeva, departe, să răscumpere în faţa conştiinţei sale greşelile trecutului. Muncă? Doar muncise, condusese zile de-a rândul conferinţe, purtase tratative şi discuţii, făcuse cele mai vaste planuri!.. Bineînţeles, şi această muncă uriaşă nu trebuie să fie bagatelizată. Numai că, din nefericire, era prea multă incorectitudine în ea. De prea multe ori puteai spune despre ea că e necinstită. El plutea sus de tot, pe deasupra tuturor, veşnic singur, cum îl descriu biografii lui. Şi a pierdut măsura. Explicabil, dar acum, după săptămânile de la New York, trebuia să şi-o fi regăsit. Bogăţia lui, puterea lui, posibilităţile lui aproape nelimitate se pare, după toate probabilităţile, că nu l-au făcut fericit deloc. După tot ce s-a spus despre el, era un singuratic, un timid, care, din când în când, căuta recreaţie sau distracţie în cele mai ciudate orgii. N-a fost el în stare, atunci când s-a văzut descoperit şi în faţa sfîrşitului, să zvârle hotărât totul de pe el, n-a putut el să dispară, să se dea la fund, să lucreze – să întreprindă singur ceva sau cel puţin să lase pe alţii să facă ceva pentru el? Bineînţeles, n-are nici un sens să pui asemenea întrebări, dar când citim dările de seamă asupra sfârşitului lui Kreuger, ne apucă furia, ca atunci când citim sfârşitul unui roman prost sau când urmărim pe scenă deznodământul nesatisfăcător al unei drame. Am fi dorit alt final, nu acesta pe care şi l-a ales Ivar Kreuger.

Paris, în dimineaţa zilei de 11 martie 1932. În seara din ajun, Ivar Kreuger ţinuse să discute situaţia cu mai mulţi dintre intimii şi colaboratorii săi. Cu acest prilej, prietenii au aflat de toate delictele comise de el. Ce s-a întâmplat cu bonurile de tezaur italieneşti, cu misterioasele titluri de peste 400 de milioane, pe care le-ar fi primit pentru un imprumut?… Cum stă chestiune dobânzilor? Cum au fost întrebuinţate aceste bonuri de tezaur? De ce n-au fost ştampilate obligaţiunile? Atâtea şi atâtea întrebări la care Kreuger nu ştia ce să răspundă. Copleşit, palid, cu ochii scânteietori stătea cufundat în fotoliu. Ceilalţi cuprinşi de o bănuială din ce în ce mai puternică au amuţit. În sfârşit, de pe buzele lui Hannig, prietenul din copilărie, cad cuvintele fatale:
– Ivar, obligaţiunile italieneşti sunt… veritabile?
Urmează o pauză lungă, în timpul căreia faţa lui Ivar Kreuger s-a făcut neagră ca pământul.
– Da, răspunde el, până la urmă cu greutate şi priveşte în gol.
Prietenii se ridică tăcuţi şi părăsesc încet camera, locuinţa, casa.
O ştiu bine. Nici unul dintre ei nu l-a mai văzut pe Ivar Kreuger în viaţă.

Sâmbătă, 12 martie, la orele 11 dimineaţa urma să aibă loc la Hotel du Rhin, de pa Place Vendôme o conferinţă între Kreuger şi afacerişti englezi, suedezi, americani şi francezi pentru a discuta măsurile de asanare a trustului care începuse să se clatine.
Vineri după amiază, Ivar Kreuger şi-a părăsit locuinţa, a trecut fără să salute pe lângă portăreasă, pe care a surprins-o această purtare a domnului atât de politicos de obicei şi a intrat într-un magazin de arme din apropiere. Acolo a cerut să i se arate o serie de arme şi, după o examinare minuţioasă, a ales un pistol cu repetiţie de calibru 9 mm., dar solid. După îndeplinirea scurtelor formalităţi cerute la cumpărarea unei arme, s-a înapoiat acasă. În antreul locuinţei îl aştepta un domn…
Scena care a urmat a fost descrisă de biografii lui Kreuger în chipuri diferite, desigur nu fără adăugiri ale propriei fantezii, în stilul nuvelei de senzaţie. Nu are importanţă ce cuvinte s-au schimbat între cei doi domni, dintre care unul era urmăritorul, celălalt criminalul capturat. Nouă ne ajunge să ştim că mijlocitorul, agentul, spionul, detectivul lui Morgan, era un ungur de origine dubioasă, care pe acea vreme îşi spunea John C. Brown. Acelaşi ungur, peste două luni, în calitate de şef al serviciului de informaţii secret al firmei Morgan, a fost arestat în Belgia de către guvernul acestei ţări şi pus sub acuzaţia de spionaj economic, acelaşi faimos om de legătură între grupul Morgan şi negustorii americani în timpul conferinţei petrolifere de la San Remo. Ajunge să ştim că acest cavaler i-a dezvăluit celuilalt că cei interesaţi sunt perfect informaţi asupra înşelătoriilor conduse de Kreuger în trustul suedez. Pentru cititorul dotat cu oarecare fantezie, nu este tocmai greu să-şi închipuiască răspunsul adevărat. “Vechea mândrie suedeză, voinţa aproape distrusă, conştiinţa puterii călcată în picioare a supraomului Kreuger, s-a mai trezit o ultimă dată zvâcnind violent”, cum spune unul din biografi, sau, după cum îl descrie altul: “Kreuger, cu vocea obosită, vorbi – mai mult ca să-l încerce – oferind spionului cinci milioane de coroane, ca acesta să treacă de partea lui”. La fel de fantezist pare să fie şi inevitabilul răspuns al nobilului Mr. Brown, care ar fi spus aceste cuvinte: “Vrei să-mi plăteşti şi această sumă în obligaţiuni false, domnule Kreuger?”
Bineînţeles, “Kreuger se prăbuşeşte, în timp ce uşa antreului se închide în urma celui plecat”.

Nu, Ivar Kreuger nu era un înşelător, care, conştient, să fi furat averea oamenilor numai ca să-şi satisfacă poftele lui de supremaţie. Dar aceste ultime scene ale evadării lui, nu într-o viaţă nouă de muncă productivă, ci în liniştea eternităţii, nu trebuiau să fie transformate într-un capitol senzaţional. Conştiinţa siguranţei de a sta în faţa sfârşitului îl ridică pe omul care a sărit dincolo de acel ultim capitol al întâmplărilor pământeşti, deasupra nimicurilor convenţionale. Ea cuprinde o linişte deosebită care ar trebui să ne îmbie la gândire, la înţelegere, la explicarea multor întâmplări până atunci socotite ciudate. Clipele dinaintea morţii, în care cel destinat lumii celeilalte, îşi dă perfect seama de situaţia lui fac parte din puţinele – aproape întotdeauna – lipsite de poză, şi în care răsare dintr-odată, strălucitor, adevărul care luminează întreaga desfăşurare a unei vieţi. Şi Ivar Kreuger, falsificatorul şi escrocul, magnatul economic şi regele chibriturilor, a găsit, fără să vrea, în câteva puţine rânduri adresate prietenului său Littorin, formula care îl explică în chipul cel mai desăvârşit, pe el, fiinţa lui, creaţiile şi prăbuşirea lui.
Scrisoarea, redactată în limba engleză, în adânca ei sinceritate inconştientă, are un efect mult mai zguduitor decât toate acele cuvinte “şuierătoare” sau “voci obosite”.
Cuvintele sună:
“Dear Christar! I have made such a mess of things that I believe this most satisfactorz solution foe everybody concerned”
(Dragă Christar! Am făcut o astfel de încurcătură, încât socotesc această soluţie drept cea mai bună pentru toată lumea.)
Such a mess – o astfel de încurcătură! Îşi dă pe faţă firea; el n-a făcut altceva decât să se joace – şi acum: cărţile, sforife, beţele, păpuşile sau orice alte obiecte cu care s-a jucat, i s-au încurcat atât de rău, că nu mai ştie cum să se descurce. Ca un copil, care stă plângând în faţa jucăriilor sale stricate şi nu ştie cum ar putea să se ajute în nenorocirea care l-a lovit, priveşte Ivar Kreuger ruinele uriaşei lui construcţii. Într-adevăr, el n-a fost un erou, n-a fost nici supraom, nici geniu – tot aşa cum n-a fost nici un mare criminal. În fond n-a fost decât un copil mare, căruia din nefericine, i-au căzut în mâini jucării primejdioase. Este veche înţelepciunea care spune: copiii n-au voie să se joace cu chibriturile…
În ziua de 12 martie 1932, la orele 11 dimineaţa, Ivar Kreuger s-a sinucis, trăgându-şi un glonte în inimă. Se spune că un zâmbet îi flutura în jurul buzelor atunci când i s-a găsit cadavrul. Se poate. Orice cunoaştere îşi are binecuvântarea ei care lasă urme pe chipul aceluia care s-a împărtăşit din ea.
Nu trebuie să ne mire dacă în primul moment s-au răspândit cele mai false zvonuri cu privire la moartea voluntară a lui Ivar Kreuger, de oarece, în afară de puţinii care erau la curent cu falsurile lui, nimeni nu bănuia ceva despre aceste întâmplări şi, mai cu seamă, nimeni nu le credea cu putinţă. O criză de nervi o fi determinat sfârşitul, se spunea; surmenajul o fi de vină şi chiar dacă trustul, drept consecinţă a crizei mondiale, ar fi în oarecare dificultăţi, apoi el este atât de solid construit, încât nu poate fi cu adevărat primejduit. Relatările ziarelor trâmbiţau meritele dispărutului – cele mai ciudate şi mai false aprecieri circulau acum asupra omului a cărui adevărată fiinţă era aproape ca şi necunoscută. “El a fost un om cu însuşiri excepţionale şi, atât cât ne-am putut noi da seama, un om de mare voinţă şi cu concepţii comerciale solide. A realizat lucruri mari şi suntem încredinţaţi că multe din creţiile lui vor rămâne”, scria o mare bancă berlineză. Englezul Keynes îl considera drept “cea mai constructivă inteligenţă a timpului său”, iar un ziar din Berlin era de părere că “până la moartea sa, Ivar Kreuger a rămas aşa cum a început: n-a fost nici speculant, nici aventurier, ci un constructor conştient care punea piatră peste piatră”.
Dar, el singur ştia mai bine ce era – such a mess!
După prima impresie zdrobitoare pe care ştirea morţii a produs-o în burse, cursurile s-au îndreptat repede – “„a doua zi după sinucidere, lumea şi-a reveni în fire”. Se spunea, totuşi, că limpezirea chestiunii va dura mai mult decât se crezuse la început. Statul suedez s-a declarat gata să ia asupră-şi părţi din concern. Un administrator a fost numit pentru moştenirea personală a lui Kreuger dar, cu toată nesiguranţa care domnea, preşedintele bursei din New York, a înştiinţat publicul că obligaţiunile lui Kreuger sunt pe deplin acoperite. Deci, a rămas în picioare părerea că nu este cazul ca lumea să se alarmeze. Este, însă, curios faptul că grupul Morgan, care era bine informat, a tăcut şi nu a făcut nici o destăinuire publică. Dar nu se putea ascunde multă vreme adevărul, care trebuia să iasă la lumină.
Şi în curând au început să se ivească zorile.
La 25 martie un consiliu de administraţie compus din şase membri desemnaţi de conducerea trustului a adus la cunoştinţa publicului că situaţia firmei Kreuger & Toll pare a fi şubredă. De altfel, având în vedere întinderea şi legăturile încurcate ale întreprinderii, stabilirea definitivă a activului şi pasivului necesita o muncă de durată mai lungă. În afară de aceasta, lumea a aflat, pentru prima dată, din fraza următoare a comunicatului, că mai sunt de lămurit şi alte mistere întunecate în această afacere: “În ce măsură au contribuit şi alte împrejurări în afară de cele economice la actuala situaţie, rămâne să fie lămurit de cercetări ulterioare”.
În timp ce aceste cercetări erau în curs, înflorea – ca urmare a penibilei nesiguranţe care chinuia pe mulţi cu gândul că-şi vor pierde averea – legenda. Kreuger, îşi şopteau unul altuia, nici n-a murit; la Paris a murit un alter ego al marelui afacerist şi acela ar fi fost transportat la Stockholm şi înmormântat în locul lui Kreuger…
Sau, că sicriul ar fi conţinut numai o păpuşă de statura unui om, căci – înfiorător amănunt din misterele crematoriului – funcţionarii acestei instituţii ar fi simţit miros de ceară topită, iar nicidecum de oase arse. Sau, Ivar Kreuger fugise în India, în Iava, pentru că de acolo a venit o comandă de ţigări cu marca preferată de potentatul de altă dată.
La 6 aprilie, comisia de cercetări şi-a publicat rezultatul. Marea, copleşitoarea escrocherie, întrecea toate aşteptările. Este în afară de orice îndoială, se spunea în raport, că bilanţul societăţii încheiat la 31 decembrie 1930, deşi în concordanţă cu registrele, arată un tablou cu totul fals al adevăratei situaţii financiare. În conformitate cu directivele personale ale inginerului Kreuger, s-au făcut operaţiuni în registre care, pe de-o parte, înăturau creanţele societăţii faţă de Ivar Kreuger sau de alte societăţi afiliate, iar pe de altă parte, făceau să dispară datoriile societăţii faţă de alte societăţi afiliate, sau creeau din nou active însemnate în registre. Atât cât au existat în registre contraposturi pentru aceste active, ele au fost înregistrate, în cele mai multe cazuri, sub rubrici menite să inducă în eroare şi adesea la evaluări mult mai ridicate decât realitatea. Este desigur o imposibilitate să stabilim astăzi care era situaţia reală la 31 decembrie. Dar, toate cele precizate până acum, ne îndreptăţesc să credem că în bilanţ a fost arătată o situaţie cu mult mai bună decât era în realitate. În afară de aceasta, membrii comisiei de cercetări au declerat răspicat că şi conturile de profit şi pierderi ale societăţii ar fi fost falsificate, după cum şi câştigul anului 1930 suferise o majorare simţitoare cu ajutorul unor “posturi fictive”.
Acestea ajungeau pentru moment, dar abia acum a început dezvăluirea practicilor negustoreşti preferate de Ivar Kreuger. “Fiecare zi din aprilie dădea la iveală câte un nou amănunt al giganticelor escrocherii cu care Ivar Kreuger încercase să-şi menţină opera”. Este suficient să scoatem din lunga listă câteva cazuri dintre cele mai caracteristice.
Toate valorile reale ale lui Kreuger & Toll erau de multă vreme gajate, în cea mai mare parte în mâinile bancheriior americani.
Banii pentru plata ultimelor dividende nu intraseră pe cale normală în casa societăţii. Ei au fost procuraţi ipotecându-se activul societăţii.
Ivar Kreuger se purta cu o totală lipsă de consideraţie faţă de societăţile din concernul său, spre a le determina să-şi dea ultimele lor rezerve pentru sprijinirea întreprinderii Kreuger & Toll, care începuse să se clatine.
Dar, cea mai mare senzaţie a stârnit, însă, cazul valorilor italiene falsificate. Împrumutul italian, în jurul căruia Kreuger ţesuse misterul cel mai adânc, urma, chipurile, să servească la înarmarea flotei. Franţa nu trebuia să afle nici un cuvânt din toată chestiunea. Într-un compartiment secret din tezaurul lui Kreuger s-au descoperit aceste obligaţiuni. Cercetate cu atenţie, au fost găsite suspecte şi trimise la Roma pentru a se întreba guvernul italian cu privire la ele. Un jurist suedez i-a arătat lui Mussolini hârtiile. Ducele a declarat imediat că niciodată nu se încheiase vreun contract între Italia şi Kreuger şi a stabilit că semnăturile de pe efecte, ale directorului general al monopolurilor statului, Bosselli, şi ministrului de finanţe, Mosconi, erau false. Ulterior a ieşit la iveală că bonurile de tezaur fuseseră tipărite pe hârtie suedeză în tipografia Börtzell din Stockholm în urma comenzii lui Kreuger. Semnăturile le aplicase însuşi inginerul. Obligaţiunile falsificate erau destinate să figureze ca post de activ în bilanţul din 1931, după ce serviseră drept compensaţie pentru alte active care existau în registre, nu însă şi în realitate. Când i se ceruseră hârtiile, Kreuger declarase că ele fuseseră întrebuinţate la plata împrumutului italian. International Match Corporation îi dăduse 50 de milioane de dolari pentru produsele tipografiei Börtzell. Aceste sume erau baza creditului pe care i l-a deschis societatea anonimă scandinavă de credit. De acesta iarăşi a avut nevoie pentru a pune mâna pe acţiunile-bolid ale unei societăţi suedeze pentru exploatarea minelor de aur şi fier. Acţiunile le-a gajat Băncii Naţionale Suedeze şi din acţiunile acesteia a realizat 60,70 de milioane până ce, după terminarea tuturor acestor operaţiuni, tot i-au mai rămas în posesie cam o sută de milioane de coroane. Orice s-ar spune, o sumă destul de respectabilă pentru câteva hârtii falsificate!

Prăbuşirea – care a făcut praf din trustul suedez, a distrus multe existenţe şi a zdruncinat în chipul cel mai grav încrederea publicului în marile întreprinderi economice – s-a consumat în aceleaşi condiţiuni pe care le-am întâlnit mereu în împrejurări asemănătoare. “De cinci săptămâni, numărul sinuciderilor şi al morţilor subite a crescut înfricoşător în statistica suedeză”. Vechiul cântec pe care îl cunoaştem. În adunarea generală convocată de S. A. „Kreuger & Toll” pentru ziua de 21 mai s-a adus la cunoştinţa acţionarilor că datoriile se urcă la circa un miliard şi 300.000 de coroane, faţă de un activ de 352 de milioane. Deficitul trecea, deci, de 648 de milioane de coroane. Datoriile personale ale lui Kreuger erau evaluate la 500 de milioane de coroane, la care se mai adăugau încă vreo 400 de milioane pentru garanţii preluate de defunct.
Numai puţine firme din concernul Kreuger, cum era de pildă trustul de telefoane Ericson, mai aveau ceva şanse să scape. O mare organizaţie de apărare a valorilor Kreuger a luat fiinţă. Ea avea să salvgardeze, în primul rând, interesele creditorilor lui Kreuger. Patru dintre directorii societăţii, acuzaţi de complicitate, au fost aduşi în faţa justiţiei. Toţi au declarat că nu au ştiut nimic şi că nu au comis nimic împotriva legii. Printre ceilalţi acuzaţi, unul singur, din casa căruia lipseau 800.000 de franci elveţieni, a fost condamnat la câteva luni de închisoare. Un altul, tot director şi el, a prezentat un certificat prin care să dovedească nu nevinovăţia, ci incapacitatea şi absoluta nepricepere a lui în afaceri. Documentul era semnat de toţi funcţionarii directorului, care declarau că şeful lor nu ştia şi nu putea să ştie nici cel mic lucru din cele ce se petreceau S. A. Kreuger & Toll, pentru bunul motiv că era absolut incapabil să priceapă sau să sesizeze ceva… El a fost, ca şi ceilalţi acuzaţi, pus în libertate.
După cum se vede şi aici comedia a urmat după tragedie.

(Dezastre financiare, Anton Mayer)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s