comentarii 0

STATELE UNITE CONTRA NIXON (1974)

În timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din 1972, a avut loc un incident căruia aproape nimeni nu i-a dat atenţie. În data de 17 iunie, cinci indivizi au pătruns prin efracţie şi au fost prinşi în sediul Comitetului Naţional al Partidului Democrat din complexul de birouri Watergate, din Washington D.C.. Se părea că aceştia căutaseră să sustragă documente şi să monteze dispozitive de interceptare a convorbirilor telefonice.
Alegerile s-au încheiat cu victoria preşedintelui în exerciţiu Richard Nixon. Abia în martie 1973, la proces, au început să apară primele întrebări legate de acest caz. Insistenţa jurnaliştilor Bob Woodward şi Carl Bernstein, reporteri la Washington Post şi şi a judecătorului districtual John Sirica a dus la dezvăluirea încercărilor de muşamalizare a întregii afaceri. Firele duceau la înalţi funcţionari ai administraţiei şi la cei mai apropiaţi colaboratori ai preşedintelui Nixon. Senatul s-a sesizat şi a format o comisie de anchetă. La fel a procedat şi Procuratura, care l-a însărcinat pe procurorul special Archibald Cox să investigheze cazul. Cercetările au scos la iveală mai multe acţiuni ilicite îndreptate împotriva Partidului Democrat, finanţări ilegale şi spionaj politic. Aproape toţi colaboratorii lui Nixon au demisionat sau au fost demişi. Unul dintre aceştia a declarat că Nixon ordonase instalarea unui sistem de interceptare şi înregistrare a tuturor conversaţiilor de la Casa Albă. Când judecătorul Sirica i-a cerut preşedintelui să pună înregistrările la dispoziţia anchetatorilor, acesta a refuzat, invocând privilegiul executivului, care îi permitea să nu înstrăineze anumite documente ce ar fi pus în pericol siguranţa naţională. În octombrie 1973, Nixon a mai făcut un pas în direcţia deteriorării imaginii sale ordonându-i procurorului general să-l demită pe Cox. Acesta a refuzat şi şi-a dat demisia, urmat de adjunctul său. În cele din urmă, Nixon a reuşit să-l demită pe Cox, numind un alt procuror special, Leon Jaworski. Acesta a continuat însă cercetările, aflându-se astfel şi despre alte cazuri de interceptări telefonice ilegale, apărând asupra lui Nixon şi suspiciuni de evaziune fiscală şi deturnare de fonduri.
În faţa protestelor opiniei publice, preşedintele a acceptat să-i trimită lui Sirica înregistrările audio solicitate. Lipseau însă cîteva dintre ele, iar una părea să fi conţinut material audio şters în prealabil. La 1 martie 1974, Jaworski i-a trimis în judecată pe câţiva dintre foştii înalţi funcţionari ai administraţiei, iar Comitetul Judiciar al Camerei Reprezentanţilor i-a cerut şi el un anumite înregistrări audio. Nixon a trimis transcrieri editate după înregistrările respective, dar Comitetul le-a respins considerând că preşedintele nu onorase citaţia. În fine, în aprilie 1974, Sirica, la solicitarea lui Jaworski, a cerut o sumă de înregistrări pentru a le folosi ca probe în procesul foştilor oficiali. Când Nixon a refuzat, Jaworski a apelat la Curtea Supremă de Justiţie.
În cazul Statele Unite contra Nixon, şeful Curţii Supreme, Warren E. Burger, a prezentat opinia unanimă a judecătorilor. În document se respingeau cele două argumente ale apărării, separaţia puterilor şi confidenţialitatea, aduse în favoarea privilegiului prezidenţial de imunitate indiferent de circumstanţe. Burger a amintit că separaţia puterilor în stat presupunea interdependenţa acestora, asigurată prin mecanismul constituţional de control şi echilibru (checks and balances). Precizând că situaţia respectivă nu putea fi considerată o problemă de siguranţă naţională, nefiind deci nevoie de respectarea confidenţialităţii comunicaţiilor la nivel înalt, şeful Curţii Supreme a reafirmat dreptul puterii judecătoreşti de a emite citaţii chiar şi pe numele preşedintelui Statelor Unite. Prin decizia unanimă a Curţii Supreme (24 iulie 1974), Nixon era obligat să se supună citaţiei emise de judecătorul districtual şi să înmâneze toate înregistrările solicitate. Preşedintele a acceptat în sfârşit să elibereze toate înregistrările solicitate, care dovedeau clar implicarea sa în muşamalizarea scandalului Watergate. Confruntat şi cu declanşarea procedurii de punere sub acuzare de către Congres, la 8 august, Richard Nixon şi-a anunţat demisia într-un mesaj televizat. A doua zi el a părăsit Casa Albă, Vicepreşedintele Gerald Ford depunând imediat jurământul.
Mesajul Curţii Supreme era clar: preşedintele nu era mai presus de lege. Vreme de patruzeci de ani, America asistase la creşterea autorităţii şi prestigiului instituţiei prezidenţiale. La sfârşitul unei perioade de agitaţie politică şi mari transformări sociale, marcată de experienţa unui război nepopular, pentru o cauză dubioasă, un război pierdut în ciuda sacrificiului făcut de peste 58.000 de americani (Războiul din Vietnam – 1959-1975), se puneau tot mai des sub semnul întrebării cele mai preţuite valori ale societăţii americane. Scandalul Watergate a însemnat mai mult decât căderea în dizgraţie a unui preşedinte cu multe realizări mai ales în domeniul politicii externe (reluarea relaţiilor cu China, dezgheţul diplomatic dintre Moscova şi Washington, etc.). El a amplificat sentimentul de dezamăgire în rândul naţiunii americane, contribuind decisiv la schimbarea atitudinii faţă de politică şi societate.
Totuşi, faptul că, în urma acestui scandal, principiile democratice au fost reafirmate i-a făcut pe mulţi să creadă că sistemul american avea suficiente resurse să iasă din criza fără precedent în care ajunsese.

(O istorie documentară a SUA, Iulian Cănănău)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s