comentarii 0

POTOPUL

Potopul sau Marea Catastrofă a fost pomenit în toată mitologia popoarelor antice: la chinezi, japonezi, la indieni, greco-romani, evrei, azteci şi nu numai. În jurul Potopului s-au născut numeroase legende. Atunci, se spune, pentru a scăpa de catastrofă, oamenii s-au transformat în peşti sau în fiinţe pe jumătate peşte – jumătate om, aşa cum ne relatează scrierile antice ale unui trib din America de Sud. Aceste fiinţe, jumătate om – jumătate peşte, se numeau în limbajul lor ri şi călătoreau în grupuri foarte mari. Unii localnici consideră că ei există şi azi şi că i-au văzut.
De asemenea zeii antici orientali sunt reprezentaţi cu chip de om şi peşte ca Oanes şi Dagon. Până şi mitul Atlantidei a fost legat de Potop în scrierile lui Platon. Acesta spune că vestitul continent s-a scufundat la Potop. Dar ceea ce este mai important şi mai interesant în scrierile antice este justificarea Potopului. Astfel pronia divină, divinitatea, Fiinţa Supremă, Creatorul sau Zeii au luat această hotărâre datorită răutăţii oamenilor. Aşa cum am văzut anterior, la sfârşitul celor patru vârste, în timpul vârstei de fier oamenii s-au omorât între ei, au făcut fel de fel de nelegiuiri. Despre Potop în concepţia antică avem două cauze.
Hygienis ne povesteşte în opera sa „Fabulae” că fiul Soarelui i-a cerut acestuia să-l lase pe el să conducă caii cereşti. Caii cereşti erau: Eryteus, Acteon, Lampus şi Filogeus. Fiul Soarelui se numea Phaeton şi era fiul Clymenei. El a cerut aşadar tatălui său să conducă aceşti patru cai ai soarelui. Trebuie spus că aceşti patru cai reprezentau cele patru variaţii ale zilei după cum urmează:
– Eryteus vine din limba greacă şi înseamnă roşu sau roşiatic. Este caracteristic luminii roşiatice a dimineţii atunci când se îngână noaptea cu ziua.
– Acteon vine de la cuvântul a străluci şi înseamnă partea din zi sau din dimineaţă când lumina soarelui învinge definitiv noaptea şi străluceşte peste tot pământul. Este caracteristică orei a treia din dimineaţă
– Lampus înseamnă dogoare, arşiţă şi desemnează dogoarea zilei, căldura soarelui de la prânz atunci când el se manifestă în plenitudinea puterii sale.
– Filogeus înseamnă lumina care este plăcută pământului şi reprezintă partea din zi, apropiată de lăsarea serii, atunci când dogoarea soarelui scade şi pământul este scăldat de o căldură plăcută. Reprezintă acea parte din zi care precede seara. Astfel Phaeton se instalează în carul Soarelui şi îi conduce pe cei patru cai ai astrului zilei. Însă odată ajuns în înaltul cerului este cuprins de teamă şi scapă hăţurile din mâini. Astfel el este aruncat în fluviul Eridan iar pămîntul începe să ia foc. Jupiter, care de mult voia să prăpădească neamul omenesc, a găsit prilejul ideal acestui fapt şi a simulat că dorea să stingă incendiul care cuprinsese întreg pământul. Astfel a fost înecat în puhoaie tot pământul, mai puţin Deucalion şi Pyrrha – fiica Pandorei. Ovidiu are o altă variantă a Potopului găsind şi justificarea comiterii acestui cataclism planetar fără precedent. În opera sa „Metamorphoses” el descrie sfatul zeilor. Acolo Jupiter, care mai era numit şi Hospitaliter (adică cel Ospitalier şi care mai avea obiceiul să meargă pe pământ pentru a cerceta faptele oamenilor), a povestit ceea ce a pătimit în ultima sa preumblare pe pământ. El a spus că a ajuns în Arcadia, unde domnea regele Lycaon, de la numele căruia a derivat cuvântul lycantropus (lup). Acesta era un tiran crud care nu se temea de zei cu toate că anticii aveau căteva precepte:
– a fi împotriva zeilor este un lucru rău şi nepios, chiar dacă este făcut cu rea intenţie sau fără rea intenţie, în mod serios sau simulat (Seneca);
– prima îndatorire trebuie făcută către zeii nemuritori, a doua către patrie, a treia către părinţi şi apoi toate celelalte (Cicero);
– trei sunt îndatoririle care trebuie să le facă tinerii: către zei, către părinţi şi către legi (Strabon).
Aflând acest tiran ce oaspeţi i-au trecut pragul s-a gândit să le pună la încercare puterea zeiască şi dat poruncă să le servească la masă un sclav fiert. Băgând de seamă fapta mişelească Jupiter l-a transformat în lup şi a mistuit palatul în flăcări.
Văzând răutatea oamenilor Jupiter a luat hotărârea să nimicească neamul omenesc. Iniţial s-a gândit să ardă pământul aruncând din înaltul cerului cu fulgerele sale dăruite de Cyclopi, dar s-a temut ca nu cumva flăcările să cuprindă şi palatul său ceresc.
Apoi a luat hotărârea să nimicească neamul omenesc înnecându-l în ape.
Tot Ovidiu ne zugrăveşte şi grozăvia Potopului. Astfel el ne relatează că Jupiter mai întâi l-a închis pe vântul liniştitor Aol şi l-a trimis pe vântul Notus (vântul Notus era vântul de miazăzi care aducea ploaia. Ampelius în opera sa „Memorii” ne spune că „vânturile sunt în funcţie de mişcare şi înclinaţie. Ele sunt de patru categorii: eurus sau apheliotes, numit şi Vulturnus care vine din orient; din occident zefirul numit şi corus sau favonius; aquilon numit şi boreal sau aparctias din septentrional şi notus sau libs şi auster şi african din meridional”) ca să adune norii. Notus s-a urcat în înălţimile cerului. El era astfel: avea o barbă lungă din care îi curgea grindină şi şedea în faţa norilor. Acesta a presat cu o mână norii din care au ieşit primii stropi de ploaie. A început să alimenteze norii cu apă cu ajutorul lui Iris şi s-a dezlănţuit furtuna. Dar fiindcă Jupiter nu era mulţumit doar cu furtuna declanşată de ploaie i-a cerut fratelui său cel cu barbă albastră, adică Neptun – zeul mărilor, să-l ajute. Acesta a convocat valurile mării şi le-a trimis pe pământ. Apele mărilor şi oceanelor au invadat aşadar pământul. Apa a inundat totul. Oamenii, casele, totul a fost luat de ape. Se spune că Neptun a lovit cu tridentul în pământ şi din pământ au ţâşnit noi şi noi ape care s-au revărsat peste câmpii. Apele au acoperit totul până când nu s-a mai deosebit marea de pământ, totul era o nesfârşită întindere de ape în care lipsea uscatul. Ramurile copacilor, mâlurile, casele pluteau în neştire pe ape. Se spune că oraşele şi casele au fost scufundate de ape, iar printre copacii cei înalţi ai pădurii înnotau delfinii. Atunci, ne spune tot Ovidiu, înnotau alături, unul în faţa altuia, lupul şi oile, leii şi cerbii. Păsările se prăbuşeau obosite în mare. Totul a fost scufundat de ape.

(Gheorghe Razvan Gabriel, Povestioare cu talc din mitologia romana)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s