comentarii 2

URIAŞA ESCROCHERIE CU MAREA SUDULUI

 

Cu cât adâncim mai mult istoria trecutului cu atât mai puternică devine convingerea noastră că, în toate acţiunile oamenilor, prostia a jucat deseori un rol deosebit de mare. Ceva mai mult, suntem gata să credem că şi păcatul strămoşesc nu consta decât în această însuşire. Căci, dacă n-am acorda englezilor din preajma anului 1720 o porţiune remarcabi!ă de orbire neobişnuită, ne-ar rămâne absolut neînţelese evenimentele marii escrocherii cu Marea Sudului, care a deslănţuit asupra insulelor britanice, la scurtă vreme după prăbuşirea sistemului lui John Law, o catastrofă financiară de proporţii uriaşe. Un vechi proverb, cam tare, spune că îndrăgostiţii nu prea dau dovadă de deşteptăciune, dar când oamenii aleargă după bani, după bogăţie, atunci slăbiciunea de minte a lor pare neînsemnată în comparaţie cu nebunia care îi apucă în goana după aur. Romanii aveau o zicătoare foarte înţeleaptă: “Quem deus perdere vult, spuneau ei, prius dementat” – când Dumnezeu vrea să piardă pe om, mai intăi îi ia minţile. Cât de adevărată este această zicală, ne-o arată istoria faimoasei Great South Sea Bubble, uriaşa băşică de săpun, care, plesnind, a lăsat în urmă-i sărăcie, ruşine şi ură.

Desfăşurarea evenimentelor de la întemeierea societăţii Mării de Sud până la crahul din 1720, ni se pare cu atât mai ciudată, cu cât începutul întreprinderii era clădit pe un fundament solid. Executarea planului, care era la baza întreprinderii, ar fi dus, după toate probabilităţile, la cele mai bune rezultate, dacă banditismul şi murdăria amăgitorilor nu s-ar fi împerechiat de minune cu prostia aproape de necrezut a celor amăgiţi.

Ca urmare a războiului spaniol de succesiune, Anglia rămăsese înglodată în datorii şi recurgea necontenit la bunele oficii ale Băncii, ceea ce influenţa şi asupra scontului de poliţe, care ajunsese la o înălţime apreciabilă. În anul 1711, noul prim-ministru, duşmanul marelui Marlborough, Lordul Oxford, s-a gândit să liniştească, printr-o mare operă financiară, spiritele agitate. În acest chip, credea el, va fi de folos patriei şi mai ales lui însuşi, căci un om politic, care ar fi în stare să salveze Britania dintr-o situaţie grea şi în acelaşi timp să umple şi pungile în suferinţă, se poate aştepta la mare popularitate, lucru de care Lordul Oxford, după trecutul lui politic foarte agitat, avea mai mult decât nevoie. Era vorba să se procure o mare sumă de bani cu care să se plătească în interior dobânzile restante ale datoriilor de război. Pretextul invocat pentru procurarea acestui capital era întemeierea unei noi societăţi comerciale. Bineînţeles, că celor ce trebuiau să subscrie sumele respective, li se deschidea perspectiva unor câştiguri mari. Astfel, prospectele adresate publicului reaminteau bogăţiile nesfârşite pe care marii eroi ai mărilor, piraţii şi amiralii de pe timpul Elisabetei, Drake, Raleigh, John Hawkins, le-au smuls din mările Americii de Sud şi Centrale – tovarăşii taciţi care au finanţat întreprinderea lui Drake, în înţelegere cu Regina Bess, au realizat beneficii de o mie la sută – adică, de ce nu s-ar putea repeta astăzi acest lucru? “Spiritul acesta, scrie un vechi istoric englez, pătrunse întreaga naţiune, şi mulţi, care abia dacă ştiau unde se află America, erau convinşi că ea este acoperită de aur şi diamante”. Pirateria era considerată în acea vreme ca o ocupaţie absolut onorabilă, mai ales când era executată în stil mare şi sub un nume oarecum schimbat, cum ar fi de pildă “expediţie pentru capturarea corsarilor” şi când, pe deasupra, mai era încoronată de sucees. Guvernul a răspândit zvonul că, la nevoie, se vor înfiinţa cu forţă armată colonii în America de Sud, de unde se va aduce aur, argint şi tot felul de mirodenii scumpe. Spaniolii, mai adăuga zvonul, sunt gata să cedeze Angliei patru porturi pe coasta sud-americană şi să nu se opună în nici un fel comerţului britanic.

Guvernului nu i-a fost greu să obţină din partea Parlamentului o hotărâre menită să asigure dobânzile datoriei publice şi să autorizeze înfiinţarea unei societăţi pentru comerţul pe Marea Sudului. Parlamentul, absolut corect, a arătat că datoria şi dobânzile, socotite cu şase la sută, se ridică la 568.279 de pfunzi. Fondul de asigurare a acestor dobânzi ar fi fost constituit de taxele vamale la vin, tutun, mărfuri din India estică, mătase, etc. Un eventual deficit urma să fie acoperit de ministerul marinei, iar plusul realizat să slujească la stingerea datoriei. Guvernul a fost autorizat să primească în societate, ca membri şi pe creditorii lui – posesorii de bonuri de tezaur, de înscrisuri de stat şi de alte hârtii asemănătoare, pentru ca, aşa cum suna încheierea, “comerţul cu Mările de la Sud să se efectueze în cinste şi spre înflorirea şi îmbogăţirea acestei ţări”. Documentul acorda societăţii suma de 8000 de pfunzi anual pentru cheltuieli de administraţie.

Privilegiile obţinute de societate păreau atât de numeroase şi de preţioase, că întreaga întreprindere era clădită pe o bază foarte solidă. Membrii şi acţionarii ei puteau conta pe beneficii frumoase. Puterea marină engleză, întemeiată de Francis Drake, era de pe atunci atât de mare, că asemenea afaceri ofereau cea mai bună perspectivă de succes. Societatea a căpătat exclusivitatea afacerilor cu ţările, oraşele şi porturile de pe coasta de est şi de vest a Americii de Sud. Pe coasta de vest, domeniul afacerilor se întindea până în punctul cel mai nordic al continentului. Singur comerţul cu Brazilia şi Suriname, posesiuni portugheze şi olandeze, era liber pentru toţi supuşii britanici. Societatea a obţinut dreptul la legiferare şi justiţie în circumscripţiile în care avea să facă negoţ. Cel ce făcea comerţ nepermis în domeniul ei, sau numai trecea graniţele acestui domeniu, fără autorizaţie specială, pierdea vasul şi de două ori valoarea mărfurilor sale. Toate insulele sau ţările ce ar fi fost descoperite ulterior, erau acordate societăţii, cu calitatea de domenii feudale. Toate vasele confiscate sau răpite de societate îi rămâneau ei, fără nici o cotă parte pentru stat. Pentru apărarea domeniilor comerciale ea putea recruta trupe.

Într-adevăr, nici acţionarii nu puteau cere mai multe. Pe această bază se puteau desfăşura cele mai bune afaceri. Şi totul a mers chiar foarte bine în primii ani. În adunarea generală din anul 1713, preşedintele societăţii, Lordul Oxford, mare trezorier al Angliei, a adus la cunoştintă că guvernul spaniol a acordat societăţii exclusivitatea comerţului cu sclavi dintre posesiunile spaniole şi America, deci un nou câmp de activitate care va avea să dea câştiguri enorme. De asemenea, i s-a concesionat şi comerţul cu Indiile spaniole de vest. Totul a mers de minune până în anul 1719. Vasele societăţii erau în plină cursă şi capitalul iniţial a fost urcat la 1,7 milioane de pfunzi, cedat guvernului – contra unei anuităţi de 87.000 de pfunzi, pentru stingerea unor obligaţiuni mai vechi.

Iată că a venit şi anul 1720, anul prăbuşirii sistemului lui Law, iar Anglia nu a văzut catastrofa, ci, se ameţea ulterior de strălucirea scurtelor luni de prosperitate a Parisului. Au răsărit o serie de indivizi, şarlatani şi autori de proiecte, zăpăcind minţile cu propunerile lor care, bineînţeles, întreceau cu mult pe cele ale lui Law şi nu puteau da greş. Dar nici guvernul nu se putea sustrage impresiei certe că într-adevăr Law izbutise, cu ajutorul întreprinderii sale de bani-hârtie şi acţiuni, să achite o parte din datoriile statului. Ministrul i-a invitat pe directorii societăţii să facă propuneri asupra felului în care s-ar putea micşora datoria publică. Societatea a propus atunci Camerei Comunelor să plătească trei şi jumătate milioane de pfunzi din datorie, pe care să-i adauge la capitalul ei principal. După oarecare tratative, la care a luat parte şi Banca Angliei, s-a elaborat o lege: societatea lua asupra sa, în condiţii avantajoase, datoria statului. Acţiunile ei, care până atunci cotau la 125, s-au ridicat după adoptarea legii, la 319. În Camera Pairilor legea s-a izbit de o violenfă opoziţie. Lorzii aveau în faţa ochilor exemplul lui Law şi se gândeau că o asemenea lege va favoriza comerţul, primejdios şi criminal cu acţiunile, apoi că, prin ea, poporul ar fi îndepărtat de la munca cinstită şi activitatea vrednică, şi ca un negoţ naţional nu trebuie să fie creat pentru avantajul numai al câtorva oameni, ci al totalităţii poporului. În sfârşit, lorzii au mai cerut, pentru cazul în care propunerile făcute de Societatea Mării de Sud tot ar fi fost primite, să se împiedice urcarea acţiunilor, astfel ca specularea acestora să nu aibă urmări atât de dezastruoase. Ei priveau, deci, cum trebuie situaţia, prevăzând că publicul, apucat de lăcomia câştigului, îşi va pierde capul, şi trebuiau să se mai gândească – pe bună dreptate – că nu întotdeauna afacerile sunt conduse în mod cu totul ireproşabil de cei răspunzători.

Chiar în săptămânile următoare avea să se facă dovada că temerile exprimate în Camera Pairilor erau pe deplin justificate. Prin tot felul de manevre necinstite, directorii societăţii i-au păgubit, în folosul propriu, la emiterea acţiunilor, pe deţinătorii hârtiilor de valoare. Ca să-şi umple şi mai mult buzunarele, ei urcau în chip artificial cursul acţiunilor şi, prin această manoperă, momeau mereu noi cumpărători, astfel că înghesuiala la subscrieri creştea necontenit. Succesul acestui procedeu îndoielnic – sau mai bine zis neîndoielnic – îmbia pe aceşti onorabili domni să-şi dezvolte activitatea. Un dividend exagerat de mare a fost fixat atât pentru noile cât şi pentru vechile acţiuni. La Bursa din Londra s-a introdus – ca cea mai distrugătoare tentaţie – afacerea cu premii şi, prin diferite maşinaţiuni abile, s-a uşurat publicului jocul de hazard cu acţiunile. Nu a trecut mult şi poporul şi-a pierdut într-adevăr judecata, căci subscria orbeşte orice nouă emisiune de acţiuni, fără să ţină seama de condiţiile care i se ofereau.

În cercurile restrânse, rămase cu mintea întreagă, aceşti directori care complotau din umbră la exploatarea publicului, căpătaseră numele de “cabală”. Dar cum indivizii erau susţinuţi de guvern şi mai aveau alături şi câteva personalităţi înalte, părea câ orice s-ar întreprinde împotriva acestor escroci n-are pentru moment nici o şansă de reuţită.

Cabala a izbutit să întunece şi mai mult minţile destul de tulburate prin aceea că, la afacerile noi, nu lăsa subsciitorilor decât un termen de câteva zile pentru a declara dacă primesc sau nu condiţiunile. Cum însă, pe de o parte în urma manevrelor directorilor, pe de altă parte ca urmare a dispoziţiei de cumpărare a publicului, acţiunile au crescut în curând la peste 500, subscriitorii se grăbeau să-şi dea aprobarea, de teamă să nu piardă ceva.

Şi atunci a izbucnit, după declaraţiile contemporanilor, un soi de turbare colectivă: oameni din toate straturile societăţii nu puteau să alerge destul de repede în braţele pierzaniei. Şi aşa după cum John Law fusese salutat la Paris ca salvator şi ca trimis al cerului, tot astfel, la Londra, conducătorii şi administratorii societăţii Mării de Sud erau acoperiţi de afecţiune şi onoruri. Câţiva dintre ei au căpătat – visul fiecărui burghez englez din acea vreme – patenta de “baronetcy”, titlu de distincţie nobilă, aşa că nu-şi mai spuneau Mister John Smith ci Sir John…

Change Alley din Londra corespunde perfect străzii Quincampoix din Paris. Aceeaşi îmbulzeală, aceleaşi strigăte, aceeaşi vâltoare în care se complăceau bătrân şi tânăr, nobil şi om de rând, bărbat şi femeie. În talmeş-balmeşul nebunesc al speculanţilor acţiunile se clătinau ca o fregată pe oceanul înfuriat. La 2 iunie 1720, ele ajunseseră, de pildă, mai întâi la 890, au căzut apoi, după vânzări pripite determinate de câştig, la 640 şi, pentru că mulţi au început să cumpere din nou, au urcat iarăşi la 820. Tumultul din Londra căpătase un caracter atât de fantomatic pentru că directorii care l-au provocat nu erau altceva decât nişte pungaşi şi escroci dornici să se îmbogăţească, în timp ce John Law avea cel puţin meritul că nu voia decât binele şi chiar credea în sistemul lui. Noi emisiuni de acţiuni şi manevre de tot felul, cum ar fi acordarea de milioane pentru a sprijini cu numerar negoţul de acţiuni, au ridicat cursul acestora la 1050. “Abia dacă mai exista în toată Anglia, spunea un contemporan expert, un singur creier care să mai ţină seama de şanse…” Acţiunile Mării Sudului trăgeau după ele în sus şi hârtiile societăţii Est-indice, ca şi pe cele ale Băncii Angliei. S-a socotit că valoarea totală a acestor hârtii, ca şi a efectelor emise de o mulţime de întreprinderi mai mici, dubioase, era, ca urmare a cursului exagerat de ridicat, de cinci ori mai mare decât suma totală a întregului numerar care circula în Europa.

În timp ce escrocheria cu emisiunea de acţiuni şi cu conversiunile, alături de alte măsuri păgubitoare, îşi continua nestânjenită activitatea, înflorea la Londra o altă pacoste. Ea îmbrăca forme atât de groteşti, cum nu s-au mai văzut nici până atunci şi nici de atunci încoace. Fără întrerupere, apăreau, ca nişte băşici într-o băltoacă, “bubbles”, adică planuri, proiecte, întreprinderi, toate mincinoase, care umpleau de aşteptări prodigioase şi de cea mai mare bucurie, pe bietul popor, care-şi pierduse cu totul capul. În acest domeniu nu mai exista nici o margine, începând cu escrocheria în stil mare şi sfârşind cu pungăşia ordinară. Indivizi inteligenţi se supralicitau în ofertele cu care trăgeau pe sfoară pe proşti – cam întreg poporul – şi-i jefuiau de ultimul lor gologan. Nu este, deci, de mirare că marii epici ai Angliei au fost în cele mai multe cazuri şi ironişti necruţători – cu Swift, bineînţeles, în frunte, dar şi Fielding, Smollet, mai târziu Thackeray, nu rareori Dickens, iar în ultima vreme, printre mulţi alţii, cu deosebire, Norman Douglas. Este cu neputinţă ca, descriind aceste “bubbles”, să nu scrii satiră. Întreaga întâmplare este o mărturie atât de zguduitoare a unei prostii strigătoare la cer. Alături de ea şi satira ar putea apare ca nevinovată.

Mulţi dintre pungaşi, având ca obiect populaţia mai sărmană, pentru care preţurile acţiunilor societăţii erau prea mari, se serveau de buletine de subscriere vechi, anulate. Pe baza acestora, luau fără nici un drept semnături şi aconturi asupra ordinelor de subscriere. Aceştia erau încă dintre cei mai cumsecade, chipurile, căci cel puţin încercau să salveze aparenţele. Alţii, însă, înşelau lumea fără nici o jenă. Printre aceşti făcători de proiecte erau totuşi unii care credeau într-adevăr în posibilitatea ca planurile lor să poată fi realizate şi deci, să fie aducătoare de câştiguri. Parlamentul a fost asaltat cu cereri pentru concesionarea realizării celor mai bizare idei. Astfel, la 8 ianuarie 1720, un pair irlandez şi trei englezi, doi episcopi şi un număr de nobili, au cerut autorizaţia să cumpere terenuri întinse în Marea Britanie şi să le îmbunătăţească, să emită rente viagere şi să întemeieze o societate de asigurare. Subscrierile au atins curând suma de 1.200.000 de pfunzi. Din nefericire, proiectul a întâmpinat o rezistenţă puternică – ceea ce a determinat pe prea onoralii domni să cumpere la preţul de 7000 de pfunzi o patentă mai veche, probabil cu termenul scăzut, emisă sub Carol II şi să-şi realizeze totuşi întreprinderea sub alt nume. Oricum, la început, tot s-au mai găsit planuri care să aibă un miez. Mai târziu, după cum am văzut, nu a mai fost nevoie de aşa ceva. Diferitele interdicţii decretate de Parlament nu au avut decât un efect trecător, fără să poată pune stavilă răului…

Câteva exemple, citate de contemporani, vor ilustra mai bine demenţa acelor zile.

În fiecare zi apăreau în ziare anunţuri care invitau lumea, sub promisiunile cele mai amăgitoane, să subscrie la noi planuri. Nu se cerea mai de mult de şase pence sau de un shilling la sută sau chiar la mie, drept acont. “Câţiva dintre aceşti contabili necunoscuţi dispăreau cu liste cu tot după luarea în primire a primelor sume. Lucrul era uşor, pentru că sediul lor din Change Alley nu era închiriat decât pentru o zi. Întreprinderile care cereau zece shillingi ca acont se bucurau de patronajul oamenilor mai de vază. Persoane de ambele sexe, de bună condiţie socială, erau amestecate în aceste “bubbles”. Domnii veneau în cârciumi sau cafenele ca să-şi caute samsarii lor, doamnele se adunau cu acelaşi scop la modiste. Când aiureala ajungea la culme, orice escroc neruşinat putea să-şi închirieze pentru câteva ore o cameră într-o cafenea de lângă Change Alley şi să deschidă subscripţie pentru orice, numai să aibă legătură cu comerţul, industria sau vreo probabilă invenţie. Dacă făcuse în ajun publicitatea cuvenită, putea fi sigur că va găsi în câteva ore subscriitori pentru unul sau mai multe milioane la întreprinderea lui închipuită. Printre aceste “bubbles” erau unele atât de evident false, că nu prezentau nici cea mai slabă urmă de posibilitatea de realizare…”

Dacă vreunuia dintre aceşti pungaşi nu-i trecea ceva mai bun prin cap, anunţa pur şi simplu în ziar: “Pentru subscriere la o anumită afacere, foarte promiţătoare, al cărei scop se va face cunoscut mai târziu, sw caută capital”. Aceasta ajungea pe deplin…

Foarte drăguţe trebuie să fi fost aşa numitele bilete cu mapamondul. Ele costau în Change Alley 60 de guinee şi chiar mai mult şi constau dintr-o bucată de carte de joc cu sigiliul de ceară al cârciumii La mapamond din apropierea străzii unde se afla bursa. Nu purtau nici o semnătură, dar în schimb aveau pe ele o inscripţie: “Bilet pentru pânză de cort”. Fericiţilor posesori ai acestor hârtii le era îngăduit să se considere acţionari la o fabrică de pânză de cort care avea să ia fiinţă mai târziu. Adesea se iveşte şi acea însuşire specifică la anumiţi englezi, şi care poartă numele de “cant” – darul de a ascunde intenţii rele sub masca unei purtări morale. Aşa a făcut şi o societate minieră, hotărând mărinimos că nici unul dintre directorii ei nu poate deţine mai mult de 200 de acţiuni, tot restul fiind pus la dispoziţia publicului. În toate afacerile trebuie să domnească cinstea cea mai mare. În realitate, mii de acţiuni au fost împărţite membrilor consiliului de administraţie, fără ca nici unul ditre aceşti domni să plătească vreun ban. În schimb, cu ajutorul misiţifor, directorii au făcut masive cumpărături de acţiuni, pe care le-au plătit, dar cu banii societăţii. Acţiunile au crescut şi au fost revândute cu mari beneficii. Scopul manevrei fusese atins. O cercetare a minelor, a căror valoare fusese apreciată la 11.000 de pfunzi, a dovedit că ele nu preţuiau nici măcar 400. Curios, că măcar tot existau!

Un alt prospect invita lumea să participe la o mare întreprindere cu strălucite perspective, dar al cărei scop trebuia să rămână adânc secret: de fiecare acţiune subscrisă se plăteau doi pfunzi şi subscriitorul avea dreptul la o rentă anuală de 1000 de pfunzi! În timp de două ore s-au subscris o mie de acţiuni, depunându-se 2000 de pfunzi… Nici nu se poate spune, că în cazul de faţă era vorba de o escrocherie deosebit de mare, căci scopul întreprinderii nu era altul decât jefuirea proştilor, scop care a şi fost atins. Dar şi umorul englezesc înflorea, şi el ar fi trebuit să deschidă ochii celor rătăciţi. În Change Alley s-a instalat un birou care primea subscrieri “pentru scopuri necunoscute”. Lumea a luat biroul cu asalt ca să plătească cinci shillingi pentru o parficipaţie de 1000. După câtva timp, un anunţ invita pe subscriitori să-şi ridice depunerile. Organizatorii biroului vruseseră numai să vadă câţi se pot prinde într-o singură zi. Un alt anunţ suna astfel: “Marţea viitoare, într-un anumit loc, se vor deschide subscrierile a două milioane pentru o invenţie graţie căreia rumeguşul de lemn se poate topi şi transforma în scânduri bune, fără crăpături sau noduri”.

Noi râdem, dar nu este deloc sigur că nu s-au găsit oameni care să înghită şi asemenea gogoşi. Când privim câteva dintre proiecte, care au fost sprijinite cu bani, nu mai pare nimic cu neputinţă. Un contemporan al acestor “bubbles” a notat 202 de băşici, dintre care extragem câteva din cele mai frumoase: societate pentru asigurarea împotriva pierderilor de slugi – aici tot se mai zăreşte o scânteie de posibilitate, căci mulţi servitori s-au îmbogăţit şi au fugit de la stăpânii lor; societate pentru cumpărare de măgari-armăsari mari din Spania, pentru a creşte în Anglia catâri măreţi. În fruntea societăţii era un preot. Ciudat că s-a mai simţit nevoia de a se importa măgari…

Mai departe: societatea pentru comerţul cu păr omenesc pentru peruci, deci nu chiar atât de lipsită de sens. Foarte drăguţă şi practică: societate pentru golirea mai practică a latrinelor; de asemenea demnă de salutat, una pentru vindecarea mai uşoară a bolilor venerice. Bineînţeles, că n-a lipsit nici societatea pentru invenţia unui perpetuum mobile şi nici una pentru transformarea apei de mare în apă dulce. O lumină ciudată asupra siguranţei unei călătorii pe mare de-a lungul coastelor Irlandei aruncă propunerea de înfiinţare a unei societăţi pentru utilizarea vracurilor zvârlite pe strandul Erinului…

În chipul acesta, infernul îşi sărbătoarea un adevărat praznic al nebunilor. Dar sfârşitul nu avea să se mai lase aşteptat. Şi de astă dată se putea constata puterea de imaginaţie a fatalităţii, căci provocatorii evenimentului îi dădură acestuia – şi prin aceasta lor însăşi – lovitura de moarte.

Directorii societăţii Marea Sudului, după ce urcaseră cursul acţiunilor până la 1100 şi-au dat seama că peste acest preţ nu se mai poate merge. Au pornit o acţiune energică împotriva acestor “bubbles”, încredinţaţi că nenumăratele mici întreprinderi şarlatane le iau clienţii propriei lor întreprinderi. A apărut astfel o dispoziţie atât de aspră împotriva obscurelor practici, că a intrat groaza în toţi escrocii. Ei ştiau prea bine că nu-i de glumă cu tribunalele engleze atunci când ele iau lucrul în serios. Iuţeala cu care s-a dărâmat totul a întrecut-o pe aceea a “înfloririi”. Cursurile s-au prăbuşit. Peste puţine zile nu se mai găsea nici un cumpărător. Băşicile plesneau, răspândind putoare. Inventatorii, ofertanţii cei cu planuri şi proiecte, întemeietorii şi escrocii, au dispărut în grabă mare. Change Alley a rămas pustie. Marele număr al celor ruinaţi s-a refugiat, ruşinat, în cârciumi sau prin locuri şi mai rău famate, unde mulţi s-au înglobat definitiv în mizerie neagră. Puţinii care avuseseră norocul să-şi pună din timp câştigul în siguranţă, nu au crâcnit, ca să nu-şi reamintească, nici lor şi nici celor din jur, originea averii lor.

Dar plesnirea acestor “bubbles” nu era decât preludiul unei catastrofe şi mai mari. Căci prăbuşirea acţiunilor înşelătoare a târât după ea şi acţiunile Mării Sudului. Tot aşa cum înainte lumea fusese cuprinsă de o psihoză a cumpărării, a izbucnit acum o panică a vânzării. Directorii şi-au dat prea târziu seama că singuri şi-au cauzat tot răul şi făceau acum sforţări disperate ca să menţină cursul şi promiteau dividende fabuloase. Dar lumea îi lua în râs şi vindea. Din august până la 29 septembrie, acţiunile au căzut de la 1000 la 975 – o “baisse” care punea lumea comercială şi publicul în cea mai gravă situaţie. Negustorimea, moşierii şi alţi capitalişti, au trebuit să recurgă atât de mult la ajutorul Băncii Angliei şi al băncilor particulare, că prima instituţie şi-a văzut exisienţa serios ameninţată, iar multe dintre celelalte au trebuit să înceteze plăţile. Pierderile publicului creşteau zilnic şi a venit un timp de cea mai mare sărăcie. Aveau să treacă mulţi ani până ce lumea s-a putut reculege de pe urma loviturilor administrate de catastrofa nenorocitelor de “bubbles”. Crahul a zguduit şi bursele străine. Singur cantonul Berna, spun contemporanii, a înregistrat căştiguri însemnate de pe urma prăbuşirii britanice.

Parlamentul a numit un comitet secret pentru cercetarea întâmplărilor petrecute la Societatea Mării Sudului. Ancheta a dezvăluit o administraţie scandaloasă. Registrele mişunau de înregistrări false sau inventate, ştersături şi schimbări. Lipseau foi întregi, documente fuseseră distruse sau furate. Funcţionarii s-au purtat corect şi au tăcut. Numai un secretar a spus: “Dacă ar fi să dezvălui tot ce ştiu, ar însemna să provoc o scenă care ar mira pe toată lumea!” Printre altele, directorii, depunând în garanţii acţiuni de trei milioane, se împrumutaseră de la societate cu 12 milioane de pfunzi în numerar.

Bineînţeles că ancheta s-a izbit de cele mai mari greutăţi cu putinţă. căci cei mai mulţi dintre membrii Parlamentului erau, într-un fel sau altul, amestecaţi în scandal. Dar deputaţii condamnau – cum s-a spus într-un mod atât de drăgălaş – corporativ, ceea ce făcuseră individual şi declarau întreaga afacere ca infamă, coruptă şi primejdioasă. Unii membri ai celor două Camere au fost exilaţi, alţii au fugit sau şi-au luat viaţa. La sfârşit, Banca Angliei a trebuit să intervină pentru a scoate statul din încurcătură.

Până la urma urmei, o învoială a salvat Societatea Mării de Sud de dispariţie imediată, deşi cea mai mare parte din capital, aparţinând acţionarilor, fusese risipită, furată sau pierdută. Ea a mai trăit până pe la jumătatea secolului, încercând prin muncă cinstită – în special cu pescuitul balenelor – să mai repare ceea ce stricase. Dar nu s-a mai refăcut niciodată şi, aproape uitată, neplânsă şi fără să-i poarte nimeni doliul, şi-a dat în cele din urmă sufletul.

(Anton Mayer, Dezastre financiare)

Anunțuri

  1. eLul

    S-a vorbit azi la tv despre criza din 1720. Se prezice ca asta se asteapata si acum in 2009: o criza in forma de L.
    Sunt curios e se intampla cand da faliment statul ?
    Se apuca oamenii de agricultura ca sa aibe de mancare, epoca de piatra ?

    Apreciază

    • bibliotecar

      asa se spune ca regandeste logica banului. acum e bine sa ai teren… arabil, nu intravilan. cei care l-au bagat in intravilan sa-l scoata 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s