comentarii 0

Apolinic si dionisiac

Ştiinţa esteticii va fi făcut un mare pas înainte cînd vom fi ajuns nu numai la concluzia logică, ci şi la convingerea intuitivă directă că evoluţia permanentă a artei este legată de dualismul apolinic-dionisiac, aşa cum zămislirea depinde de dualitatea sexelor ce se combat mereu şi nu se împacă decît periodic. Termenii – apolinic şi dionisiac – îi împrumutăm de la greci. Aceştia nu îşi exprimau teroriile ezoterice, atît de profunde, ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor lor, pe care le putea pricepe cel ager la minte.

Cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, ne fac să ajungem la concluzia că, în universul grecilor există un contrast uriaş, atît în origine, cît şi în finalitate, între artele plastice (cele apolinice) şi cea neplastică (muzica), adică arta lui Dionysos. Amîndouă pornirile, atît de deosebite, înaintează paralel, de obicei certîndu-se făţiş, dînd naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase; astfel se perpetuează lupta din sînul acelui contrast pe care denumirea comună “arta” îl anulează doar aparent pînă ce printr-un miracol metafizic al “voinţei” eline să apară îngemănate şi, prin această împerechere, să făurească tragedia atică, acea operă de artă atît dionisiacă, cît şi apolinică.

Pentru a ne închipui mai bine acele două tendinţe, să ni le reprezentăm mai întîi ca două lumi distincte alte artei; una a visului, cealaltă a beţiei; între aceste două fenomene fiziologice, putem observa un contrast asemănător aceluia dintre apolinic şi dionisiac. După închipuirea lui Lucreţiu, în vis li s-au arătat sufletelor omeneşti întîia oară minunatele făpturi divine, în vis a văzut marele sculptor formele încîntătoare ale unor fiinţe supraumane; dacă l-ai fi întrebat pe poetul elin despre tainele relaţiei poetice, ar fi evocat şi el visul, exprimînd o părere asemănătoare cu cea a lui Hans Sachs din Maeştrii Cîntăreţi: “Amice, tocmai în aceasta constă opera poetului, că ia aminte la visele sale şi le interpretează. Crede-mă, cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis: toată arta poetică nu este decît o tălmăcire a viselor adevărate”.

Seducătoarea aparenţă a lumilor de vis, în făurirea cărora orice om este un artist suveran, e premisa tuturor artelor plastice. Ba chiar, aşa cum vom vedea, a unei părţi importante din poezie. În vis ne desfătăm printr-o percepere directă a reprezentărilor: toate formele ne vorbesc; nu există nimic indiferent şi inutil. În ciuda trăirii intense a acestei realităţi onirice, licăreşte totuşi senzaţia că toate acestea sunt doar aparenţe. Cel puţin aceasta îmi spune experienţa mea, şi aş putea cita multe mărturii şi cuvintele multor poeţi ce dovedesc frecvenţa, ba chair caracterul perfect normal al acestei experienţe. Omul cu spirit filosofic presimte o realitate ascunsă cu totul deosebită, dincolo de realitatea în care ne aflăm şi trăim, deci şi aceasta nu este decît o aparenţă, iar Schopenhauer califică darul pe care îl au unii să vadă cînd şi cînd oamenii şi toate lucrurile ca simple fantome sau imagini onirice drept semnul predispoziţiei pentru filosofie. Omul sensibil la artă se află faţă de realitatea visului în acelaşi raport în care se află filosoful faţă de realitatea vieţii; el se complace în a privi totul cu un interes acut, căci îşi tălmăceşte viaţa tocmai prin aceste imagini; astfel îşi face ucenicia vieţii. “Atotînţelegerea” lui nu prinde numai imagini plăcute şi surîzătoare; tot ce este grav, tulbure, trist, întunecat, piedicile neaşteptate, capriciile hazardului, aşteptările anxioase, pe scurt toată “comedia divină” a vieţii cu “infernul” ei îi trece prin faţa ochilor, nu numai ca un joc de umbre – căci şi el participă cu toată firea şi durerea sa la aceste scene – dar păstrînd totuşi acea impresie fugară că totul e aparenţă; poate că mulţi îşi amintesc, ca şi mine, cum au reuşit să se îmbărbăteze, în spaimele şi primejdiile visului, spunîndu-şi: “Este un vis! Să visăm înainte!”. Mi s-a povestit că unele persoane au fost în stare să continue acţiunea aceluiaşi vis trei şi mai multe nopţi succesive. Aceste fapte sînt mărturii limpezi că fiinţa noastră cea mai intimă, străfundul ce ne este comun tuturor, trăieşte visul cu voluptate şi cu sentimentul unei plăceri necesare.

Această plăcere necesară a experienţei onirice a fost exprimată şi ea de greci prin Apollo: ca zeu al tuturor artelor plastice, Apollo este totodată zeul prevestitor. El, care prin obîrşie este zeitatea strălucitoare a luminii, stăpîneşte, de asemenea, frumoasa aparenţă a lumii lăuntrice a fanteziei. Adevărul superior, perfecţiunea acestor stări în opoziţie cu realitatea cotidiană (accesibilă doar prin crîmpeie), apoi conştiinţa adîncă a naturii tămăduitoare în somn şi în vis sînt totodată un “analogon” simbolic al darului de prevestire şi, în general, al artelor prin care viaţa devine posibilă şi demnă de a fi trăită. Dar nici acea linie delicată pe care visul nu o depăşeşte decît cu riscul de a cădea în patologic (şi atunci aparenţa s-ar releva ca o realitate grosolană) nu trebuie să lipsească din imaginea lui Apollo, acea limitare plină de măsură, acea lipsă a pornirilor sălbatice, acea linişte înţeleaptă a zeului plăsmuitor. Potrivit cu originea sa, privirea lui trebuie să fie “solară”, chiar în clipele de mînie şi de nemulţumire, harul frumuseţii se oglindeşte în ea. În sens cam forţat, i s-ar potrivi lui Apollo ceea ce Schopenhauer spune despre omul captiv în vălul Mayei: “După cum pe marea dezlănţuită şi nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlînd, marinarul îşi pune toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă liniştit omul singuratec, rezemîndu-se încrezător pe “principium individuationis”. Am putea chiar spune că încrederea nezdruncinată în acel “principiu” şi seninătatea celui ce trăieşte întru el şi-au aflat expresia cea mai sublimă în Apollo. Ea ne apare ca minunatul zeu al acelui “Principium individuationis”; din atitudinile şi privire lui ne vorbesc toată bucuria şi toată înţelepciunea “aparenţelor”, ca şi frumuseţea lui.

În acelaşi pasaj, Schopenhauer ne descrie groaza nemăsurată ce-l cuprinde pe om cînd se simte înşelat de formele cunoaşterii aparenţelor, ori de cîte ori principiul raţiunii suficiente, într-una din întruchipările lui, pare a suferi vreo excepţie. Dacă adăugăm acestei groaze extazul dătător de delicii, ce se naşte din adîncurile omului, ba chiar ale naturii, de cître ori “principium individuationis” este încălcat, aruncăm o privire în esenţa dionisiacului, pe care ni-l putem închipui cel mai lesne prin analogie cu beţia. Înrîurirea băuturilor narcotice, despre care toate popoarele primitive vorbesc în imnuri, sau sosirea năvalnică a primăverii ce irupe în întreaga natură cu o covîrşitoare plăcere, trezesc instinctele dionisiace a căror exacerbare face ca subiectivul să se transforme într-o totală uitare de sine. Şi în Evul-Mediu german mulţimi tot mai mari cutreierau ţinuturile sub imperiul aceleiaşi forţe dionisiace, cîntînd şi jucînd; în aceste dansuri tradiţionale, de Sf. Ioan şi de Sf. Vitus, recunoaştem corurile bahice ale grecilor, venite din Asia Mică, ba chiar din Babilon şi orgiile “Sacheilor”. Există oameni care, din lipsă de experienţă sau din stupiditate, dispreţuiesc asemenea fenomene, considerîndu-le “boli ale popoarelor”, ei îşi bat joc de ele sau le deplâng, mîndri de propria lor sănătate. Sărmanii! Ei nu bănuiesc cît de lividă şi de spectrală apare această “sănătate” a lor, atunci cînd trece urlînd pe lîngă ei viaţa înfocată a exaltaţilor dionisiaci.

Sub farmecul dionisiacului nu numai că se restabileşte legătura dintre om şi om; chiar şi natura înstrăinată, duşmană sau subjugată îşi sărbătoreşte împăcarea cu fiul său rătăcit, omul. Pămîntul îşi împarte de bună voie darurile, şi fiarele din munţi şi din deşerturi se apropie paşnice. Carul lui Dionysos e acoperit de flori şi de cununi; pantera şi tigrul păşesc sub jugul lui. Să prefacem Imnul bucuriei lui Beethoven într-un tablou, iar fantezia noastră să-şi ia tot avîntul pentru a-şi închipui milioanele de oameni prosternîndu-se înfioraţi; astfel putem intui dionisiacul. Acum sclavul este om liber; acum cad toate barierele rigide şi duşmănoase pe care nevoia, arbitrarul sau “obrăznicia modei” le-au ridicat între oameni. Acum, după ce s-a propovăduit evanghelia armoniei universale, fiecare se simte nu numai unit, împăcat, contopit cu aproapele său, ci devenit una cu el, ca şi cum vălul Mayei s-ar fi sfîşiat şi ar fîlfîi zdrenţuit în jurul misteriosului “Unic-originar”. Cîntînd şi dansînd, omul se manifestă ca membru al unei comunităţi superioare; s-a dezvăţat să umble şi să vorbească, şi este pe cale să-şi ia zborul în văzduh, dansînd. Gesturile lui exprimă vraja de care e cuprins. Aşa cum dobitoacele vorbesc acum şi cum pământul dă lapte şi miere, la fel cîntă în el ceva supranatural; el se simte zeu, acum păşeşte, extaziat şi înălţat, cum a văzut în vis păşind zeii. Omul nu mai e artist, s-a prefăcut în operă de artă. Puterea artistică a întregii naturi se dezvăluie aici, cu fiorii beţiei, spre suprema încîntare a ”Unicului originar”. Tronul cel mai nobil, marmura cea mai de preţ – omul – sînt acum sculptate, iar loviturile de daltă ale dionisiacului, sculptor de lumi, sînt însoţite de apelul misterelor eleusine: “Vă prosternaţi, milioane de oameni? O, lume, îl presimţi pe creatorul tău?”.

Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei din spiritul muzicii, traducere de Ion Dobrogeanu-Gherea si Ion Herdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s