comentarii 0

Catastrofe financiare: Mania lalelelor în Olanda

Catastrofele financiare nu sunt cu putinţă decât în ţările cu finanţe dezvoltate şi cu bogată mişcare economică (…) Bineînţeles că şi în Evul Mediu domnitorii şi popoarele, statele şi oraşele, au avut de luptat cu greutăţi băneşti. “De femei, duşmani şi datorii, ah! nu scapă nici un cavaler”, cum sună cu atâta dreptate bătrânul cântec, constituie realităţi ce pot fi generalizate, fără nici o rezervă, pentru toate timpurile. Dar de o adevărată criză monetară nu mai auzim decât în oraşul Lübeck, pe la începutul secolului XVII. Speculaţiile comerciale întreprinse de vechiul oraş hanseatic înspre porturile nordice, se dezvoltaseră în decursul ultimelor decenii atât de mult, încât capitalurile existente nu mai ajungeau. Era, astfel cum am constatat cu prilejul crizelor de mai târziu, aproape una şi aceeaşi poveste, după cum se exprimă o frază celebră: “sărăcia este produsă de pauvreté”. Pe vremea aceea se făcea într-o prea mare măsură uz de credit. Se pare că atunci s-au produs şi cele dintâi cazuri de “cursă a cambiilor” înregistrate de istoria negoţului. Bineînţeles, nevoia mare de numerar făcea ca procentul dobânzilor să crească neîncetat. Negustorimea din Lübeck aflându-se pentru prima dată în faţa unui asemenea fenomen de prăbuşire, s-a înspăimântat grozav, iar când dobânzile au ajuns la scadenţă au înghiţit întreg beneficiul afacerilor şi toată lumea şi-a pierdut capul. Şi cum bravii hanseatici şi-au interzis continuarea tranzacţiilor comerciale, al căror câştig avea darul să se evapore în chip atât de viclean, s-a produs o stagnare completă a comerţului, ceea ce iarăşi a dat naştere la o panică fără margini. Aceasta, pentru că, novici în materie de criză, ei nu-şi puteau explica asemenea înlănţuiri. De altminteri, nici popoarele secolelor următoare, atinse şi ele de catastrofe financiare, nu au avut altă atitudine, cu toate că puteau foarte bine să ştie care este cauza nenorocirii lor. Iată cum negustorimea din Lübeck, tocmai din cauza stagnării afacerilor, şi-a pierdut întreaga sa avere.

Primarul Lübeckului, Brockes – un strămoş al lui Heinrich Brockes, poet oratorian pietist, ajuns la celebritate cu o sută de ani mai târziu şi ale cărui versuri abundă de sânge şi emfază – a lăsat în memoriile sale o descriere a acelor zile negre, suferite de comerţul renumitului oraş hanseatic. Amestecul de negustorie şi religie creştină – pe care de altfel îl mai întâlnim, foarte des, şi sub toate formele, de-a-lungul istoriei – în care primarul îşi îmbracă descrierea, comparat cu rapoartele de mai târziu asupra unor evenimente de aceeaşi natură, prezintă un caracter destul de ciudat.

“În aceste ale mele zile şi timpuri – scria el – a fiinţat o atât de nemaiauzită îngreunare şi o dobândă necreştinească şi scumpete în negustorie şi în circulaţia banilor, cum nu s-a mai pomenit pe lume, şi s-au dedat la această camătă cei mai de vază primari, consilieri comunali şi cetăţeni, şi domnii din Holstein, cu afacerile lor băneşti, astfel că mulţi cetăţeni, prin lipsa lor de băgare de seamă, fudulia şi darul de a face pe marele cu banii străini şi negustorie mare, uitând de Dumnezeu şi atrăgându-şi mânia Domnlui, nu şi-au dat seama că dobânzile îi manâncă şi îi macină, până ce i-a ajuns ruina. Şi şi-au dat ei între ei, garanţii unul pentru altul şi şi-au amanetat averile, până ce s-au nenorocit şi au sărăcit cu toţii, şi mulţi oameni cinstiţi, care au garantat şi s-au amanetat pentru alţii, au fost înşelaţi, aşa că a trebuit să plătească numai cel ce a putut, cel ce n-a putut, a trebuit să piară. Mulţi dintre cei care au garantat s-au ruinat, iar nenumăraţi tineri au murit de multă inimă rea. De aceea, copiii şi moştenitorii mei, am scris toate acestea drept oglindă şi pildă, ca să vă temeţi de Dumnezeu, să trăiţi în umilinţă şi muncă harnică, ci nu să vă gândiţi la afaceri mai mari decât vi le-a hărăzit Dumnezeu. Căci cei ce vor să se îmbogăţească, în grabă şi cu tot dinadinsul, ajung de obicei la sărăcie şi la faliment”.

Cât de înţelept a fost batrânul primar din Lübeck, cât de bine a adâncit el cauza atâtor catastrofe financiare – atât pentru întreg poporul cât şi pentru individ – o dovedeşte ultima frază a raportului. De altfel, abia dacă s-ar putea găsi alte cuvinte care să arate adevărurile împotriva cărora să se fi greşit atât de mult!

Nu a trecut mult, până ce a izbucnit a doua criză comercială – de astă dată la marginea de vest a Europei – dar acum din motive cu totul deosebite de cele care au provocat evenimentele din Lübeck.

În ultimele decenii ale secolului XVI şi în primele timpuri ale celui de-al XVII-lea, cultura Olandei se rafinase în chip neobişnuit. Haga, reşedinţa guvernului, se asemăna mai degrabă cu o staţiune balneară. Era – un lucru de neînchipuit pentru concepţia timpului – oraş nefortificat şi sediul unei vieţi foarte elegante (…)

De când fuseseră aclimatizate în Olanda, lalelele se bucurau de o anumită dragoste din partea populaţiei. Ele erau cultivate, înmulţite şi – prin încrucişări – se obţinuseră noi specii. Dar, de la simplă plăcere s-a trecut la amatorism. Încetul cu încetul, jocul a luat forma acelei pasiuni sălbatice pe care o vedem exprimată în tablourile maeştrilor olandezi. Cele trei straturi ale poporului olandez, iniţial despărţite între ele: nobilimea estetă, negustorimea bogată şi ţărănimea necioplită, s-au unit dintr-odată sub flamura “maniei lalelelor”, care a început în anul 1634 şi a durat patru ani. Esteţii aveau grijă de culori şi forme, negustorii de preţuri şi comercializare, ţăranii de instalarea plantaţiilor şi de cultura florilor. Dar, cu toţii se întâlneau într-un singur punct: o speculă care nu mai cunoştea margini. Aceasta, bineînţeles, a atras o mulţime de indivizi şireţi, care, fără să fi contribuit cu ceva la naşterea “maniei” sau la mersul ei, sperau ca printr-o îndemânatică exploatare a situaţiei, să poată realiza beneficii importante.

Sediul principal al acestei ciudate activităţi era constituit, mai cu seamă, de oraşele Amsterdam, Utrecht, Rotterdam, Alkmaar, Leyden, Haarlem, Enkhuisen, Vianen, Horn şi Medenblick. Cepele de lalele erau vândute la cântar, cu gramul, întocmai cum se vând la bursă cerealele sau celelalte produse ale naturii. Cei dornici să cumpere, dar care nu aveau capital de investit în lalele, îşi amanetau case şi moşii, vite, scule, haine, numai ca să pună mâna pe mult căutatele cepe. Nevinovatul joc al florilor s-a transformat într-o adevărată nebunie, căreia oamenii îi sacrificau bucuroşi ultimul lor avut. În anul 1643 a apărut la Amsterdam o carte cu simptomaticul titlu de Grandoarea şi decadenţa Florei (De opkomst en ondergang van Flora), în care era descris chipul cum fuseseră contaminaţi de una şi aceeaşi boală nobili, negustori, meşteşugari, marinari, ţărani, hamali, coşari, rândaşi, servitori şi telali. În prima epocă – şi anume atunci când cererea întrecea oferta, – era uşor să câştigi. Oricine scăpa de cepe pe preţuri mari, ajungea “om cu vază”., om bogat. În toate oraşele, anumite cârciumi serveau de burse speciale unde se negociau aceste flori. Contractele se încheiau cu toată importanţa şi rigurozitatea cuvenită unor tranzacţii însemnate, pentru ca, după semnarea lor, o petrecere straşnică să unească pe cumpărători şi vânzători. Existau reguli şi legi; o armată de notari şi de scribi erau în slujba speculaţiei de lalele şi duceau o viaţă îmbelşugată.

În anul 1634, mania lalelelor atinsese o dezvoltare care a ruinat comerţul solid. După cum se spunea, ea promova un negoţ murdar, care “stârnea lăcomia bogaţilor şi poftele săracilor”. Preţul unei lalele era mai mare decât greutatea ei în aur. Nimeni nu prevedea că o asemenea ameţeală se va sfârşi “în mizerie şi disperare sălbatică”. Mii de guldeni se plăteau pentru lalele pe care nu le văzuse încă nimeni, nici samsarul, nici vânzătorul şi cu atât mai puţin cumpărătorul. Cum până una-alta toată lumea câştiga, încrederea în existenţa bogăţiei celei noi creştea, şi dorinţa ca noua stare de lucruri să dureze, ajunse curând siguranţă. Iar când oamenii mai aflară că chiar şi străinătatea a fost cuprinsă de pasiunea lor pentru lalele, “toţi erau încredinţaţi că de acum încolo bogăţia lumii se va scurge spre Zuiderzee şi că, nu va trece mult, şi sărăcia va ajunge o simplă amintire în Olanda. Cât de serioasă era această credinţă o dovedesc preţurile care se plăteau pentru cepele de lalele. Se pare că mania era adânc înrădăcinată, dacă, după cum declară mulţi contemporani demni de crezare, s-a plătit pentru o anumită specie de lalea 2500 de guldeni!… O altă specie costa obişnuit 2000 de guldeni; în schimb o a doua fusese cumpărată şi plătită cu o trăsură nouă şi doi cai albi cu harnaşamentul lor, iar a treia, cu doisprezece acri de pământ.

Unele preţuri ne sunt cunoscute din cronicile timpului. Astfel, 400 de grame din specia Admiral Liefken au costat 4400 de guldeni; 446 de grame Admiral van der Eyk 1620 de guldeni. În schimb, Semper Augustus era mai scump: 200 de grame valorau 5500 de guldeni, în timp ce 410 grame din Viceroy au fost preţuite la 3100 de guldeni. Dar culmea nebuniei a fost înregistrată de scriptele oraşului Alkmaar: “În anul 1637, oraşul a vândut, în beneficiul azilului local de orfani, 120 de cepe de lalele cu 90 000 de guldeni!”. Faţă de neobişnuita lor pasiune pentru lalele, locuitorii din Haarlem nu mai erau numiţi altfel decât “floriştii”. În timpul anilor de speculaţii, cifra de afaceri a unui singur oraş a întrecut suma de zece milioane de guldeni, jocul de bursă necinstit participând şi el – cu toate trucurile şi tertipurile pe care avea să le utilizeze mai târziu pe piaţa de efecte – la această fantastcă acţiune.

În anul 1637 s-a produs schimbarea: catastrofa financiară s-a anunţat prin dispariţia încrederii. Nu a trecut mult şi aceasta a făcut loc evadării din speculaţii, înlocuită şi ea de panică – întocmai cum se întâmplă la orice prăbuşire economică. “Visele de bogăţie fără margini dispăruseră, iar acei care, cu o săptămană mai în urmă, se bucurau că sunt în stăpânirea câtorva lalele, a căror vânzare trebuia să le aducă o avere princiară, priveau acum, trişti şi înspăimântaţi, la mizerabilele cepe din faţa lor şi care, fără valoare intrinsecă, nu puteau fi vândute cu nici un preţ”.

Toate încercările speculanţilor de a stăvili schimbarea folosind vorbe mari şi ofertele cele mai amăgitoare au rămas fără succes. Au trebuit să treacă mulţi ani până când ţara s-a putut reface de pe urma loviturii pe care i-o dăduse pasiunea ei pentru o floare.

(Anton Mayer, Dezastre financiare)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s