comentarii 3

Constitutia Statelor Unite ale Americii

Neajunsurile Articolelor Confederaţiei i-au făcut pe delegaţii la Congresul Continental să stabilească întrunirea unei convenţii în Philadelphia cu unicul scop de a revizui Articolele. Convenţia şi-a început lucrările la 25 mai 1787, dar participanţii, sub preşedinţia generalului George Washington, au trecut imediat la elaborarea unei constituţii, nesocotind astfel mandatul încredinţat de Congresul Continental.

Printre delegaţi se numărau câteva mari personalităţi, adevăraţi Părinţi Fondatori ai naţiunii americane: Benjamin Franklin, George Washington, James Madison, Alexander Hamilton, James Wilson, Gouverneur Morris şi alţii. În ciuda diferenţelor de opinii, participanţii la Convenţie formau un grup destul de omogen din punct de vedere social. Ei erau elitele societăţii americane, oameni cu averi considerabile, mulţi dintre ei beneficiari ai unei educaţii britanice de tip aristocratic. Elitismului lor li se adăuga credinţa, izvorâtă din filozofia lui Hobbes şi influenţată de teologia calvinistă, că omul este guvernat doar de interesul propriu, că era nevoie de o constituţie solidă pentru a ţine în frâu tendinţele naturale ale individului către egoism, răutate şi harţă. Astfel se explică şi faptul că, deşi credeau că guvernarea nu se poate baza decât pe consimţământul celor guvernaţi şi luptaseră chiar cu armele împotriva tiraniei şi pentru suveranitate populară, Părinţii Fondatori se fereau de ideea de democraţie, pe care o considerau o manifestare periculoasă a radicalismului, capabilă să transforme masele într-o bestie umană şi să arunce societatea în haos.

Procesul de elaborare a Constituţiei a fost unul destul de anevoios, presărat cu conflicte de idei şi de interese. O dispută a apărut între statele mari şi cele cu populaţie mai puţin numeroasă în privinţa reprezentării în noul Congres. Statele mari au venit cu Planul Virginia, care prevedea un legislativ bicameral în care fiecare stat să fie reprezentat de un număr de parlamentari proporţional cu numărul locuitorilor săi. Statele mici au contracarat cu Planul New Jersey care menţinea Congresul pe principiile Articolelor Confederaţiei: o singură cameră, în care fiecare stat să aibă acelaşi număr de reprezentanţi. Disputa s-a rezolvat prin Compromisul Connecticut, prin care se propunea un legislativ bicameral, format dintr-o Cameră a Reprezentanţilor în care statele aveau repartizaţi câte un număr de membri, aleşi prin vot, în funcţie de numărul populaţiei şi un Senat ales de legislativele statelor, în care fiecare stat avea câte doi reprezentanţi.

Problema sclaviei în statele din Sud a produs de la bun început tensiuni în actul de creeare a Constituţiei. După intrarea în vigoare a legii fundamentale, deşi textul nu făcea referire directă la problema scaviei, aprobând-o astfel tacit, aceasta a rămas cea mai mare ameninţare la adresa Uniunii şi, implicit, a Constituţiei (până la Războiul Civil). Statele din Sud cereau includerea sclavilor în numărătoarea populaţiei pentru a obţine un număr cât mai mare de reprezentanţi în Congres. Statele nesclavagiste au protestat, susţinând că sclavii aveau statut de proprietate. Compromisul a însemnat adăugarea la numărul pesoanelor libere a trei cincimi din restul populaţiei. Aceasta era de altfel singura referire, indirectă, la sclavie.

Consensul a fost atins repede în privinţa prevederilor constituţionale de bază. Republica urma să fie guvernată de trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. În urma disputelor şi a compromisurilor, Convenţia a adoptat proiectul final după patru luni de la începerea lucrărilor. La mijlocul anului 1788 Constituţia era deja ratificată de majoritatea statelor, procesul continuând până în 1791.

Articolul I se referea la Congres, învestit cu puterea legislativă (Secţiunea 1); Secţiunea 2 se referea la Camera Reprezentanţilor şi stabilea criteriul reprezentării în funcţie de numărul populaţiei. Secţiunea a 3-a se referea la Senat, format din câte doi reprezentanţi din fiecare stat, precizând cele trei clase de senatori schimbate o dată la doi ani, patru şi, respectiv, şase ani. Secţiunea a 8-a prevedea puterile Congresului printre care: să impună şi să colecteze taxe şi impozite, să împrumute bani, să reglementeze comerţul intern şi cel exterior, să bată monedă, să formeze şi să menţină o armată şi o marină militară şi, foarte important în interpretările constituţionale ulterioare, să facă orice legi considerate necesare şi potrivite (necessary and proper) pentru exercitarea puterilor cu care a fost învestit.

Articolul II stabilea puterea executivă delegată Preşedintelui Statelor Unite. Acesta nu era ales direct de către alegători ci printr-un colegiu electoral, alcătuit din electori aleşi de fiecare stat într-o manieră determinată de legislative, într-un număr egal cu cel al reprezentanţilor şi al senatorilor săi din Congresul federal. Dacă nici un candidat nu obţinea majoritatea voturilor în colegiu, Camera Reprezentanţilor avea sarcina de a alege Preşedintele. Astfel, statele şi Congresul aveau un cuvânt de spus în alegerea Preşedintelui.

Articolul III se referea la puterea judecătorească învestită într-o curte supremă şi în instanţele inferioare, specificând totodată competenţele acestora. Articolul IV reglementa raporturile dintre state, garantarea de către Statele Unite a integrităţii fiecărui stat şi primirea de noi state în Uniune. Articolul V prevedea procedura de modificare a Constituţiei prin adoptarea amendamentelor, articolul VI impunea statutul Constituţiei ca lege supremă a ţării, iar ultimul articol stabilea intrarea în vigoare a Constituţiei după ratificarea acesteia de cel puţin nouă state.

Constituţia SUA se bazează pe câteva principii fundamentale. Statul îşi trage puterea de la popor – principiul suveranităţii poporului – după cum se arată în Preambul: „Noi, poporul Statelor Unite, … rânduim şi consfinţim această Constituţie pentru Statele Unite ale Americii”. Ca expresie a acestui principiu, guvernarea este reprezentativă, dar, în numeroase cazuri, Constituţia temperează avântul democratic prin alegeri indirecte şi practica numirilor în funcţie.

În al doilea rând, principiul guvernării limitate funcţionează pentru protejarea drepturilor individuale, realizată constituţional în două feluri: prin specificarea atribuţiunilor federale dar şi prin interzicerea expresă a unor acţiuni sau practici ale Statului federal. Astfel, grupul antifederaliştilor a impus în 1791 adoptarea primelor zece amendamente (Bill of Rights) prin care se protejau libertăţile individuale prin restricţii impuse Statului.

Un alt principiu fundamental este cel al separaţiei puterilor în stat prin mecanismul de „control şi echilibru” (checks and balances). Astfel într-un triunghi al celor trei puteri în Stat, niciuna nu se poate ridica deasupra celorlalte. Spre exemplu, Preşedintele are autoritate asupra puterii judecătoreşti numind judecătorii şi promulgând deciziile judecătoreşti. Instanţa supremă la rândul ei poate declara acţiunile prezidenţiale neconstituţionale. Preşedintele poate recomanda adoptarea unor legi de către Congres, are drept de veto în faţa proiectelor adoptate de acesta şi implementează legile. Congresul adoptă legi prin care se înfiinţează agenţiile şi departamentele guvernamentale, aprobă programele acestora, poate anula veto-ul Preşedintelui cu o majoritate de două treimi şi poate pune sub acuzare preşedintele. Prin Senat, Congresul ratifică tratatele şi confirmă numirile prezidenţiale în administraţie şi justiţie. În relaţia dintre puterea legislativă şi cea judecătorească, Congresul poate revoca judecătorii, înfiinţa instanţe inferioare şi stabili jursidicţia lor şi salariile aparatului judiciar. Instanţele pot interpreta statutele congresionale şi declara actele Congresului neconstituţionale.

Federalismul este şi el un principiu de bază al Constituţiei. Astfel, guvernarea se împarte între autorităţile naţionale şi cele statale. Puterile naţionale sunt cele enumerate sau implicite în enumerare, iar statele beneficiază de acele puteri care nu le sunt interzise şi care nu sunt atribuite autorităţilor naţionale. Inevitabil, au apărut conflictele între legislaţia de stat şi cea federală. Soluţia a venit din faptul că toate legile, ordonanţele guvernamentale şi hotărârile judecătoreşti se supun, Constituţiei, legea supremă. Acest principiu a dat firesc naştere celui numit revizuire judiciară, care, deşi nestipulat ca atare în textul Constituţiei, reprezintă puterea instanţelor federale de a declara neconstituţionale actele Congresului şi ale Preşedintelui.

Istoria Constituţiei, a amendamentelor, a interpretărilor prevederilor sale mai ales prin prisma deciziilor Curţii Supreme se confundă cu însăşi istoria Statelor Unite, cunoaşterea ei reprezentând fundamentul înţelegerii vieţii politice americane de astăzi.

(Iulian Cananau, O istorie documentara a SUA, editura Agatha)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s