comentarii 0

Religia antică

Religia antică a vechilor zei este şi astăzi prea puţin cunoscută nu numai de pasionaţii de mitologie, dar şi de cei care studiază istoria religiei sau antropologia. De regulă, referindu-se la religia antică, se extrapolează la un summum de credinţe din care fiecare extrage ce vrea. Astfel în categoria de religie „păgână“, antică, intră tot ceea ce înseamnă religia greco-romană, feniciană, egipteană, asiro-babiloniană, iraniană, celtică, dacică care se generalizează la întreaga lume antică.

De asemenea, există această tendinţă de a ignora graniţele între aceste religii antice şi a reduce totul la un numitor comun: religia antică = religie politeistă, imorală, idolatră având drept scop glorificarea unor fiinţe supranaturale numite zei, având ca structură o clasă de preoţi sau sacerdoţi care oficiază anumite ritualuri, la date diferite, în temple sau alte locuri de rugăciune: dealuri, copaci, pietre sfinte. Totul este învăluit în mister şi superstiţii, iar când se face referinţă la religia antică se au în vedere lucrurile exterioare religiei: ritualuri, sărbători, rugăciuni, superstiţii, ruine de temple şi alte lucruri care nu ţin de esenţa religiei antice (…)

Esenţa religiei antice o constituia comuniunea oamenilor cu zeii care sălăşuiau în interiorul inimii noastre.

Acest fapt reiese din fragmentul lui Salustius din opera sa „despre zei şi lume“. Noi intrăm în comuniune cu zeii dacă suntem buni şi ne îndepărtăm de ei dacă suntem răi. Deci esenţa religiei antice era acea unire la nivel mental cu zeii care reprezentau binele absolut si imuabil. Ei erau prin însăşi natura lor buni şi ne ajutau întotdeauna. Ei nu se puteau coborî decât în suflete curate, pioase, temătoare de zei, pline de virtute, bune.

De aceea întreaga doctrină antică se baza pe glorificarea binelui absolut si imuabil (…)

Aşadar cei care veneau la templu trebuiau să fie fără nici o pată, altfel zeii nu le vorbeau şi îi pedepseau pentru răutăţile şi nelegiuirile lor deoarece lumina nu poate sta alături de întuneric, omul sfânt de cel criminal, cel credincios de cel necredincios, cuviinciosul de adulterin, cel cumpătat de cel beţiv. Zeii nu se puteau amesteca cu răutăţile lumii (…)

Pe de o parte exista această comuniune cu zeii, pe de altă parte exista o întreagă formulă de purificare a celui care dorea să fie bun, iar pentru a împiedica ca sufletele să greşească, existau mai multe mijloace: artele, cunoştinţele si exerciţiile, rugăciunile, sacrificiile şi iniţierile, legile si constituţiile, procesele si pedepsele [după Salustius]

(Gheorghe Razvan Gabriel, Conflictul dintre paganism si crestinism, Editura Mondoro)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s