Platon spune: „Întreg cerul, sau lumea sau altceva, care este numit cu un nume de noi, a fost el de-a pururi, neavând nici un fel de început al creaţiei, sau dacă a devenit s-a făcut începând cu un început? Însă a fost făcut. Dacă, după raţiunea cea potrivită trebuie să spunem că această lume este o vieţuitoare înzestrată cu suflet şi raţiune, atunci cu adevărat a fost făcută prin suflul lui Dumnezeu“ (extras din ÎMPĂRATUL IULIAN, Contra galileenilor, Op. cit., pag. 99).
(…) Tot acest Demiurg este Cauza bunătăţii absolute în Univers. Isus spune: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu“ (Luca 18 : 19)
Hermes Trismegistul spune în Corpum Hermeticum: „Zeul e bun“. De asemenea, tot în respectiva operă, el declară: „Ce este Zeul? Binele imuabil şi absolut“.
Comentând natura zeului, el scrie: „În om binele este de asemenea măsurat în comparaţie cu ceea ce este rău; căci ceea ce aici nu este foarte rău este bine, iar ceea ce aici este numit bine este cel mai mic rău. Este cu neputinţă ca binele să fie aici pur, lipsit de rău, căci binele ajunge rău.
De aceea numai în Zeul însuşi se află binele sau Zeul e binele. În oameni nu se află decât numele binelui“.
Zeii sunt buni, Dumnezeu este bun, ei nu pot fiinţa pe pământ deoarece răul le macină strălucirea.

Despre Dumnezeu se spune că la început a fost Cuvântul (Logosul) şi Cuvântul a creat Lumea.
Exact aceleaşi cuvinte au spus criticii: „Ziditorul nu a făurit această Lume Universală cu Mâinile Sale, ci prin Cuvântul Său.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.98).
Existenţa unui singur Dumnezeu, sau Zeu, este prezentă şi în opera antică: „Cine este acesta? Cine poate fi decât Unul, Zeul? Căci cine altceva este în stare să făurească lucruri vii, decât numai Zeul? Prin urmare, există un singur Zeu.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 83).

În religia creştină se spune despre Isus că este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iată ce se spune şi în religia antică: „Zeul şi Tatăl este Lumina şi Viaţa din care este făurit omul.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.34).
De asemenea, în religia creştină se foloseşte rugăciunea Tatăl nostru. Dumnezeu este numit Tatăl nostru, Părinte. Iată ce spuneau anticii: „Niciodată, o Tat, Fiule, nu poţi lipsi Lucrarea de Lucrător; mai degrabă, ar trebui să-i dai cel mai bun nume dintre toate numele Zeului, să-l numeşti Tatăl tuturor căci numai el este astfel; iar îndeletnicirea sa să fie Părinte.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.54).
„Şi din această pricină are multe Nume, căci el este Tatăl-Unul; şi de aceea el nu are nici un nume, căci el este Tatăl tuturor.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.54).

Despre Isus se mai spune că El este Uşa, Poarta, Calea, Adevărul. Dar aceleaşi atribuţii le aveau şi zeii: „Eu, care sunt Mintea însuşi nu voi îngădui ca Faptele sau Lucrările care se întâmplă (trupului) sau care ţin de trup, să fie săvârşite sau duse la perfecţiune în ei, ci fiind Portarul sau Uşierul, voi închide intrările Răului şi voi despărţi dorinţele înţelepte de faptele rele.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.35)
Însăşi formula „Sfânt e Dumnezeul Israelului” era preluată din Corpus Hermeticum:
„Sfânt e Zeul, Tatăl tuturor lucrurilor. Sfânt eşti tu, care prin Cuvântul tău ai rânduit toate lucrurile.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.38).

Existenţa diavolilor era stipulată şi în Corpus Hermeticum: „Căci Mintea zămisleşte toate Conceptele sau Înţelegerile pe cele Bune când primeşte sămânţă bună de la Zeu, sau pe cele Rele când le primeşte de la Diavoli. Căci nici o parte a Lumii nu este lipsită de Diavol, care furişându-se în ea pe ascuns, a însămânţat sămânţa propriei sale lucrări, iar mintea a fecundat ori a zămislit ceea ce a fost însămânţat: Adultere, Omoruri, Lovire de Părinţi, Sacrilegii, Impietate, Strangulări.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag.79, 104).

De asemenea, în Biblie se spune despre roadele omului şi roadele Duhului lui Dumnezeu:
„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, sectele, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.“ (Galateni 5 : 19 – 23)

În ceea ce priveşte pe oamenii răi, în religia antică se vorbeşte despre 12 chinuri: „Un chin, fiule este Ignoranţa, al doilea Supărarea, al treilea Lipsa de măsură, al patrulea Desfrânarea, al cincilea Nedreptatea, al şaselea Lăcomia, al şaptelea Prefăcătoria, al optulea Invidia, al nouălea Înşelătoria ori viclenia, al zecelea Mânia, al unsprezecelea Nechibzuinţa, al doisprezecelea Răutatea.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 63).
„Mâniile şi dorinţele nesocotite sunt Relele cele mai cumplite.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 89).
„Iar seminţele Zeului sunt puţine, însă minunate, Frumoase şi Bune: Virtutea, Cumpătarea şi Credinţa.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 104).

Despre omul duhovnicesc, sau omul îndumnezeit, care apare în Biblie, se spune şi în Corpus Hermeticum „Însă Omul îndumnezeit, care-l adoră pe Zeu, stăpânind cunoaştere va dispreţui ori va călca în picioare toate aceste lucruri, căci, deşi ele pot fi rele pentru ceilalţi oameni, pentru el toate lucrurile sunt bune.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 104).
În Biblie se vorbeşte despre comuniunea cu Dumnezeu şi cu Hristos şi se spune că cei înduhovniciţi se află în Hristos.
Iată însă ce se spune şi în Corpus Hermeticum: „a şasea virtute care se revarsă în noi, eu o numesc comuniune.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 63).

De asemenea, în Biblie se vorbeşte despre naşterea din nou: „Adevăr vă spun că, dacă cineva nu se va naşte din nou, nu va intra în Împărăţia Cerului.“
Taina naşterii din nou era prezentă şi în religia antică: „În discursurile generale, o tată, când aminteşti de Divinitate, vorbeşti enigmatic şi nu te exprimi cu claritate, spunând că nici un om nu poate fi salvat înainte de a se naşte din nou“. (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 60).
În „Despre zei şi despre lume” chiar se spune: „Toate acestea nu sunt de folos zeilor, ci nouă pentru a fi în comuniune cu ei.“ Ideea conform căreia tot ceea ce avem aparţine lui Dumnezeu, era susţinută şi în religia antică: „Tot ceea ce avem provine de la zei“ (SALUSTIUS, Despre zei şi lume, Internet, www.maat.it).
Ideea de a lăsa pe oamenii răi în grija duhurilor rele, este prezentă şi în religia antică: „Însă de cel necugetat, rău, stricat, pizmaş, lacom, ucigaş şi necredincios, eu mă voi îndepărta, făcând loc Daimonului răzbunător. Daimonul îl chinuieşte şi îl torturează fără încetare.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 35).
În religia antică daimonii erau buni, răi sau neutri. Printre ei erau daimonii răzbunători numiţi şi eritaniile. Ei vedeau faptele rele ale oamenilor şi păcatele lor. Deoarece oamenii aceştia erau despărţiţi de zei, îi chinuiau pentru a primi o pedeapsă cât mai grea. Daimonii buni erau daimonii socratici, care îi opreau pe oameni de la rele. De asemenea, un alt număr de duhuri rele îi chinuiau pe oamenii răi.
Zeul, ca şi Dumnezeu sau Isus, te apăra de faptele rele şi de duhurile cele rele.
Sufletele înduhovnicite erau considerate în religia antică suflete zeificate: „căci este cu putinţă, o, fiule, ca sufletul să fie zeificat pe când mai sălăşuieşte încă în trupul omului, de contemplă frumuseţea binelui.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 43). Aceste suflete sunt transformate şi trec după moarte în sfera, sau regiunea zeilor.
Sufletele bune dobândesc nemurirea: „Sufletele omeneşti dobândesc nemurirea.“ (HERMES TRISMEGISTUL, Corpus Hermeticum, Op.cit. pag. 43).

(Conflictul dintre păgânsim şi creştinism, Gheorghe Răzvan Gabriel, Editura Mondoro)

Clasificările legislative le-au făcut în Occident împăraţii Theodosius cel Mare şi Theodosius I şi apoi fiul acestuia numit Theodosius al II-lea, iar în Bizanţ cel mai cunoscut a fost Justinian.

21 decembrie 381 – Cedex Theodosianus 16 : 10 – 7
„Dacă vreunul săvârşeşte sacrificiile cele vechi în timpul zilei sau în timpul nopţii sau alte nebunii asemănătoare şi sacrilegii judecătorii cei nehotărâţi să meargă la lăcaşurile sau templele în care se crede că s-au săvârşit aceste lucruri şi să-i proscrie pe aceştia, deoarece instituţia noastră dreaptă să fie curată şi să nu fie întinată de cântecele profanatoare.“

30 noiembrie 382 – Ch. Theodosianus 16. 10. 8
„Adunările pe care poporul sau comunitatea le dedică frecvent în clădirile de odinioară în care se poartă statuile care sunt mai degrabă preţioase decât inspiră frica divinităţii consulii cei cu autoritate să decidă ca niciodată aceste lucruri să fie îngăduite a se oficia în faţa oracolelor. Dacă se văd adunări în oraşe de acest fel, experienţa voastră (a consulilor n.n.) dată de investitura cu care este servită autoritatea astfel să-ţi spună ca să interzici sacrificiile care se cred a fi făcute cu această ocazie.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 10 – 24 febr. 391
„Nimeni dintre duşmani să nu vă spurce, nici o victimă nevinovată să nu fie jertfită, nimeni să nu meargă la temple, templele să fie cercetate de orice statuie care se bănuieşte a fi făcută de mâna omului, iar pentru aceste lucruri să se aplice sancţiuni din partea divinităţii şi ale oamenilor (…)“

Ch. Theodosianus 16. 10. – 16 iun. 391
„Nu este voie a se face nici un sacrificiu, nimeni nu are voie să se apropie de temple.

Punem legile noastre ca un obstacol la adunările profane care se fac; dacă cineva sacrifică zeilor cei vechi să nu aibă din partea noastră nici o indulgenţă.

Judecătorii care se bucură de puterea şi privilegiile administraţiei să intre în aceste lăcaşuri care se spurcă cu sacrificii şi să le interzică.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 12 prim. – 8 nov. 392
„Oricine oricare i-ar fi rangul sau oricum l-ar fi născut soarta de condiţie umilă sau bucurându-se de onoruri, în locurile cele mai adânci, în nici un oraş, este interzis a se sacrifica victime cele nevinovate sau a se arde grăsime larilor, carne geniilor, miresme penaţilor.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 13 pr. – 7 aug. 395
„Decidem ca nimeni să meargă la lăcaşurile sau la temple sau să celebreze sacrificiile cele abominabile în orice loc sau la orice oră. Aşadar oricine care de la dogma religiei catolice deviază, decretăm că sunt ori eretici, ori păgâni şi vor fi supuşi supliciile legilor pe care strămoşii noştri le-au făcut.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 14 – 7 dec. 396
„Privilegiile de care se bucurau sacerdoţii şi hierofanţii să fie tăiate; să fie abolite cu totul nu gradual iar această profesie să se ştie că este interzisă prin lege.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 15 – 29 ian. 399
„după cum am interzis sacrificiile, tot aşa vrem ca basoreliefurile să fie folosite în scopuri publice să zmulgem orice operă din mâinile lor, despre care ştim că sunt ilicite.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 16 – 10 iul. 399
„Dacă mai sunt temple la ţară fără scandal sau tumult să fie dărâmate, şi astfel să ne curăţăm de orice superstiţie.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 18 – 20 aug. 399
„Lui Apollodor proconsuli Africii. Clădirile ilicite să fie distruse. Decretăm ca clădirile în care s-au făcut sacrificii să fie distruse.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 19.1 – 15 nov. 408
„Statuile, şi templele sau lăcaşurile de cult care sunt folosite de păgâni să fie dărâmate.“

Ch. Theodosianus 16. 10. 19. 2 – 15 nov. 408
„Clădirile templelor, care sunt fie în oraşe, fie la sate, fie în afara satelor să fie transferate spre folosinţa publică. Să fie distruse toate templele care se află în posesia noastră.“

(Conflictul dintre păgânism şi creştinism, Gheorghe Răzvan Gabriel, Editura Mondoro)

Prin păcat sufletul este mort. El are nevoie de durere, de plâns, de lacrimi, de întristare, de suspine pentru răutatea care l-a doborât şi l-a pierdut (…) Prin păcat, sufletul moare şi ţie nu-ţi pasă, păcătosule! Ar trebui să te îmtristezi pentru că Dumnezeu S-a întristat pentru tine (…) Plânge şi geme pentru sufletul tău despărţit de Dumnezeu Care suferă pentru tine cum suferă o mamă pentru unicul ei copil (…)

Plângi pentru sufletul tău, păcătosule, varsă lacrimi şi învie-l. Învierea sufletului tău atârnă de ochii tăi, iar întoarcerea lui la viaţă, de inima ta. Ai murit şi tu nu plângi pentru că te-ai despărţit de sufletul tău (…)

(Sfântul Efrem)

Nu trebuie să ne întristăm deloc pentru un lucru al lumii acesteia, ci numai pentru păcat.

(Sfântul Varsanufie)

Nu e rău televizorul,
Ci e rău ascultătorul,
Dacă rău îl foloseşte
Şi rău vremea-şi cheltuieşte
(…)
Căci în ochi primeşti venin
Şi ispite multe vin,
Gânduri rele-apoi primeşti
De la credinţă rătăceşti
(…)

(Cum putem intra în Rai – versuri duhovniceşti de Părintele Cleopa, Editura Mănăstirea Sihăstria)

Naşterea unui bărbat care se crede Dumnezeu nu e nimic nou (proverb turcesc)

Aşa cum e bărbatul, aşa e şi Dumnezeul lui – acest cuvânt
Explică de ce Dumnezeu e de atâtea ori absurd (Giles şi Melville Harcourt, Rugăciuni scurte pentru o zi lungă)

Binecuvântat fii Tu, Domnul Dumnezeul nostru, Regele Universului, că
Tu nu m-ai făcut pe mine femeie (rugăciune zilnică a bărbaţilor evrei)

Soţul şi soţia sunt unul, iar acest unu este soţul (Sir William Blackstone, “Cel mai mare jurist englez”)

Anticii erau adepţii elementului primordial care stă la originea vieţii. A unui element indispensabil fără de care viaţa nu poate să existe. Ele erau elemente care se găseau în natură, în esenţa ei. Dacă din punct de vedere al omului anticii au considerat că acesta este alcătuit din trup (partea materială, cea supusă stricăciunii şi morţii) şi din suflet (partea invizibilă sau nonmaterială, cea veşnic nemuritoare, cea care vine de la zei) punând accent pe suflet şi considerând corpul doar o închisoare a lui, din punct de vedere a structurii lumii ei considerau că totul are la bază patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul.
Referindu-se la cele patru elemente ale naturii, Ampelius, în cartea sa „Memoriales” spune: „lumea este universal lucrurilor, în care toate sunt şi nimic nu poate să coexiste în afara ei, acea lume pe care grecii o numeau Cosmos. Elementele lumii sunt patru: focul din care s-a născut cerul, apa din care s-au născut mările şi Oceanul, aerul din care s-au născut vânturile şi furtunile şi pământul care a dat formă lumii şi o numim pământ.”
Aceste patru elemente erau în perfectă armonie. Existau filozofi greci care considerau primordial în structura lumii locul focului sau al apei sau al pământului sau al cerului.
Aceste patru elemente erau coordonate de zei după cum urmează:
- focul era atributul lui Jupiter care guverna cerul;
- aerul era atributul Junonei, care în limba greacă mai era denumită şi Era (aer);
- apa intra în atribuţiile lui Neptun;
- pământul intra în atribuţiile lui Pluton împreună cu soţia lui Proserpina (care înseamnă bogăţie) şi a mamei acesteia Ceres.
Zeii aşadar controlau aceste patru elemente, care stăteau la baza vieţii. Ele intrau în componenţa lumii, reprezentau însăşi viaţa. Ele erau prezente în corpul uman, în corpul animalelor, în elementele naturii, peste tot. Erau acele patru forţe fundamentale, unite, care generau viaţa. Trebuie spus că multe lucrări de medicină antică atribuiau fiecare organ ca aparţinând în esenţă uneia din aceste patru elemente. De exemplu sângele era considerat de antici ca aparţinând focului şi lui Marte, prin vigoarea cu care curgea prin vene. Totul era raportat la aceste patru elemente. Ciudat este că unele religii, orientale mai ales, au tendinţa de a raporta existenţa celor patru elemente ca fiind elemente de bază care alcătuiesc lumea.
Trebuie spus că aceşti filozofi greci care credeau că un element primordial a stat la baza creaţiei au fost:
- pentru apă: Thales. Thales spunea că: ”lucrurile, oricât de diverse şi de variate ar fi ele, nu sunt cumva forme ale aceluiaşi material comun?” El spunea în continuare că: ”apa este acea materie primordială, unică, necreată, veşnică, supusă transformărilor, origine şi substanţă a tuturor lucrurilor.”
- pentru aer, filozoful care susţinea că acesta este principiul fundamental era Anaximenes.
- pentru foc Heraclit etc.
Toate aceste elemente, conform operelor anticilor stăteau la baza vieţii.

(Povestioare cu tâlc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel, Editura Agatha)

Religia creştină este o religie a iubirii aproapelui, a mântuirii prin jertfa şi învierea lui Isus Hristos şi a iertării aproapelui. Neofiţii învăţau să se iubească reciproc, să-şi ierte păcatele şi să “tăgăduiască zeii hellenilor“, aşa cum ne spune Lucian de Samosata in opera sa „Moartea lui Peregrinus Proteus”.
Primele comunităţi creştine s-au constituit odată cu venirea apostolilor Petru şi Pavel în Cetatea Eternă în jurul anilor 60 – 65. Iniţial, au aderat la religia creştină masele sărace de oameni, care vedeau în ea un sprijin şi o alinare pentru viaţa lor trăită în chinuri şi griji şi o cale de mântuire şi obţinere a vieţii veşnice. De aceea in Biblie se spune: “nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6:19-20)
“Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Matei 6:25)
Aceste pasaje şi accentul pus pe ideea de a nu te îngrijora au atras un număr masiv de săraci şi împătimiţi.
Oratorii lor erau de asemenea oameni săraci, proveniţi din toate colţurile Imperiului. Ei încercau să pună la punct comunităţi de creştini unite prin credinţa în Isus şi ideea iubirii aproapelui. Comunităţile împărţeau avutul între membrii lor şi duceau o viaţă de închinare şi rugăciune.
Aceste minuscule comunităţi de creştini erau ignorate de statul roman, care era foarte tolerant cu religiile fiecărui popor, existând până şi la Roma temple ale lui Ra şi Osiris.
În primele decenii ale primului secol, creştinii au ignorat cu desăvârşire informaţiile legate de celelalte religii, sau de religia oficială. Dacă studiem Noul Testament, cu cele patru Evanghelii care vorbesc despre viaţa şi faptele lui Isus Hristos, nu vedem nici o referire la zeii romani, sau la alte zeităţi.
Se părea că viaţa continua în linişte. Statul era tolerant iar creştinii îşi organizau în linişte comunităţile de adepţi care se închinau lui Dumnezeu Celui Viu şi la Mântuitor.

Însă, la nivelul Imperiului Roman au avut loc două evenimente dramatice, care aveau să schimbe aceasta stare de pace între creştinism şi stat.

În anul 66 e.n. în Iudeea are loc o mare răscoală armată. Răsculaţii au ucis garnizoana romană şi şi-au proclamat independenţa faţă de statul roman. Nero a încercat în zadar să înăbuşe răscoala, aceasta fiind zdrobită în anul 70 e.n. de către viitorul împărat Titus.
Tot în timpul lui Nero, a avut loc un incendiu de mari proporţii, care a distrus 10 din cele 14 cartiere ale capitalei Imperiului. După unii autori, Nero a avut proasta inspiraţie de a se urca în turnul palatului său şi de a interpreta “Căderea Troiei”, cântând la chitară. Glasul sau strident a fost auzit de departe şi oamenii au şoptit că el ar fi dat foc Romei.
La sugestia lui Tigellinus, care vedea în creştini un soi de misionari evrei şi de inadaptaţi ai statului, Nero i-a găsit pe aceştia vinovaţi pentru toate relele abătute asupra urbei.
Aceste evenimente au dus la uciderea în chinuri groaznice a unui mare număr de creştini, printre care pe apostolii Petru şi Pavel. Lactantius ne relatează acest episod în “De mortibus persecutorum” astfel: „fiindu-i acestea raportate lui Nero, de îndată ce a aflat că nu numai la Roma, ci în tot locul, zilnic, o mare mulţime părăsea cultul idolilor şi trecea la noua religie, şi fiindcă el însuşi era un tiran dement şi răufăcător, s-a năpustit a nărui cerescul aşezământ şi nimici dreptatea: şi, ca prim persecutor al slujitorilor lui Dumnezeu, pe Petru l-a ţintuit pe cruce iar pe Paul l-a decapitat” (LACTANTIUS, Despre moartea persecutorilor).
Pentru a se justifica aceste omoruri, creştinii au fost învinuiţi că ar consuma carne umană (păgânii nu înţelegeau taina euharistiei, interpretând spusele lui Isus vizavi de trupul şi sângele Lui ad litteram) că ar comite orgii şi multe alte rele.
La rândul lor, creştinii au pus pe seama spiritelor rele, demonii cei răi, toate aceste persecuţii.
Astfel, religia oficială a fost percepută ca o religie a diavolului, iar judecătorii ca nişte oameni îndrumaţi de demoni pentru a-i persecuta. Justin Martirul şi Filosoful spune clar: „Să spunem însă adevărul: deoarece, dedemult, demonii cei răi arătându-se pe pământ au depravat femeile, au corupt copiii şi au săvârşit lucruri înfricoşătoare pentru oameni, în aşa fel ca să înspăimânte pe aceia care n-au putut să judece cu raţiunea faptele întâmplate, oamenii cuprinşi de spaimă şi neştiind că este vorba despre demonii cei răi, le-au dat numele de zei şi au început să invoce pe fiecare, cu numele pe care fiecare dintre demoni şi l-a dat sieşi” (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica, cartea I).
Escaladându-se acest conflict între stat şi creştini (se părea că în nici o tabără nu existau persoane dispuse la toleranţă, raţiune şi dialog), în scrierile ulterioare Evangheliilor au apărut înserări la adresa acestor spirite rele, care sunt responsabile de persecuţiile creştinilor: „Deci ce zic eu? că un lucru jertfit idolilor, este ceva? sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:19-20)
Astfel, s-a spus că toţi zeii sunt demoni, că templele sunt case de închinare a demonilor, că sacrificiile zeilor sunt de fapt sacrificii şi mâncăruri închinate demonilor şi că orice creştin care ar mânca din ele, s-ar face părtaş la masa demonilor.

Ierarhia creştină a religiei antice greco-romane
După izbucnirea, în timpul lui Nero, a conflictului dintre stat şi creştinism, în cadrul comunităţilor religioase creştine, a început să înflorească o demonologie vizavi de zeii antici şi de slujitorii lor, daimonii, ca mijlocitori între zeu şi om.
Astfel, conform religiei creştine, religia antică greco-romană era condusă de zei, sau demonii căpetenii, urmaţi de demonii obişnuiţi, care erau subordonaţi zeilor.
În Saturnaliile lui Macrobius, se spune că Jupiter este urmat de daimonii lui. Vechii greci făceau distincţia între zei, ca fiind fiinţe bune şi daimoni ca fiind buni, sau răi. Unii poeţi greci îi numeau pe zei daimoni puternici, sau daimoni căpetenii. Astfel, în imnurile orfice se specifică: „O tu Zeus, mare daimon…”
Ce înţelegeau păgânii prin daimoni, era diferit de ceea ce înţelegeau creştinii prin daimoni, sau demoni. Astfel, conform teologiei păgâne, daimonii erau fiinţe mai puţin antropomorfe decât zeii, care mijloceau între zei şi oameni, transmiţând oamenilor cererile zeilor: porunci, jertfe, vise etc. Ei erau buni sau răi. Cei răi pedepseau: injuriile la adresa părinţilor (eriniile); injuriile sau sacrilegiile la adresa zeilor şi toate faptele rele ale oamenilor, chinuindu-i neîncetat
Creştinii înţelegeau prin daimon sau demon (în limba greacă diftongul ai se citeşte e), spirit impur, viclean, al satanei, care chinuieşte neîncetat fiinţa umană. Ei i-au numit pe zei demoni, interpretând ad litteram scrierile poeţilor greci şi justificând persecuţiile anticreştine.
Cert este că zeii erau răzbunători şi uneori răi, pedepsind orice afront pe care oamenii îl aduceau lor. Astfel Apollo a pedepsit-o pe Niobe ucigându-i cele 7 fiice şi cei şapte fii pentru că aceasta s-a lăudat că are fii mai frumoşi ca zeii, iar Minerva a transformat-o pe Arahne în păianjen, pentru că aceasta s-a lăudat că ţese mai frumos ca ea şi exemplele pot continua.
Iată de ce Celsus în „Cuvânt adevărat” spune despre creştini următoarele: „Dacă aţi ataca zeii şi nu imaginile lor, nu cred că v-aţi mai păstra capul pe umeri!“. În alt pasaj Celsus declara: „Nu vedeţi că voi sunteţi împrăştiaţi în cele patru zări iar zeul vostru a fost răstignit?!” Deci zeii se răzbunau pe cei care îi înfruntau, rezultând un adevărat carnagiu la adresa creştinilor, care dărâmau templele zeilor.
Despre aceşti zei, Justin Martirul şi Filosoful a spus că sunt demoni: „Să spunem însă adevărul: deoarece, de demult, demonii cei răi, arătându-se pe pământ, au depravat femeile, au corupt copiii şi au săvârşit lucruri înfricoşătoare pentru oameni, în aşa fel ca să înspăimânte pe aceia care n-au putut să judece cu raţiunea faptele întâmplate. Oamenii cuprinşi de spaimă şi neştiind că este vorba despre demonii cei răi, le-au dat numele de zei şi au început să invoce pe fiecare, cu numele pe care fiecare dintre demoni şi l-a dat sieşi” (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica. Cartea I)
Pavel spune în Noul Testament: “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii, ci împotriva căpeteniilor întunericului acestui veac.”.
Sfântul Teofil al Antiohiei specifică clar, în cele trei cărţi către Autolic, următoarele: „Aceştia nu sunt dumnezei, ci idoli, după cum am spus mai înainte, lucruri de mâini omeneşti şi draci necuraţi“ (TEOFIL AL ANTIOHIEI, Trei cărţi către Autolic, Cartea I).
În continuare, Sfântul Justin Martirul specifică referindu-se la zei şi demoni următoarele: „Dar îngerii, călcând orânduirea aceasta, s-au lăsat biruiţi de amestecul cu femeile şi au dat naştere la copii, care sunt aşa-zişii demoni” (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica. Cartea II)
„Ceva mai mult, după aceasta, ei au prefăcut neamul omenesc într-o masă de sclavi: pe de o parte, prin anumite semne magice, pe de alta, prin temeri şi pedepse pe care le aducem asupra lor şi, în fine, pe de altă parte, învăţându-i să le aducă jertfe şi tămâieri şi libaţiuni, de care au simţit nevoia, după ce au fost robiţi de poftele patimilor. Şi au semănat printre oameni ucideri, războaie, adultere, desfrânări şi tot felul de răutăţi“ (JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologetica. Cartea II)
Referindu-se la zei şi Sfântul Chiril al Alexandriei specifică la rândul său următoarele: „Platon, bunăoară, nu se apropie de textele lui Homer care înfăţişează zei şi zeiţe, căci ei sunt osândiţi pentru nelegiuirile lor şi au făcut păcate, fiind vătămaţi de poftele şi patimile ce se aflau în oameni” (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul)
Analzând aceste fragmente, vom putea spune despre ierarhia creştină a religiei antice greco-romane următoarele:
• Zeii sunt consideraţi de către creştini demoni.
• Zeii sunt răzbunători şi răi, responsabili de toate persecuţiile anticreştine
• Zeii sunt demoni, căpetenii, care conduc cetele de demoni.
• Demonii obişnuiţi sunt subordonaţi zeilor.
• Demonii sunt răi şi răzbunători.
Comparaţi aceste prelegeri creştine cu cele din teologia antică:
• Zei sunt buni şi ne ajută mereu.
• Daimonii sunt mijlocitori între om şi zeu.
• Daimonii sunt buni, sau răi.
• Daimonii transmit voinţa zeilor.
• Daimonii răi pedepsesc pe oamenii răi pentru fărădelegile lor.
(…)

(Conflictul dintre pagansim si crestinism, Gheorghe Razvan Gabriel, Editura Mondoro)

Dar cine sunt legionarii? Cine sunt cei care ne sunt prezentati de catre toate conducerile statului roman de la Carol al II-lea si pana azi ca fiind cei mai odiosi criminali ? (…) Miscarea legionara a fost creata de 5 absolventi si studenti ai universitatilor din Iasi, Cluj si Bucuresti, in anul 1927, ca reactie fata de degenerarea clasei politice romanesti, degenerare care insemna implicit caderea sau disparitia poporului roman (…)

Bazati pe principiile elementare ale vietuirii in dragoste de Hristos, de neam si de tara, cei 5 au ajuns in doar 10 ani sa creasca la 1 milion. Cum au facut? Sau ce au facut? Nimic mai mult decat a porneasca ei insisi sa traiasca romaneste (…) Au organizat tabere de munca la care participau studentii, muncitorii, o mare parte din intelectualitate (…) Au pornit, in urma sfatului primit de la Nicolae Iorga, sa dezvolte ceea ce s-a numit comertul legionar. Adica au construit sau luat in chirie spatii unde vindeau alimente la preturi reale (…)

(Prefata editorilor la Cartea Capitanului, Corneliu Zelea Codreanu, Miscarea Conservatoare – Editura politica, 2008)

Articolul din Cotidianul despre Daniel Gangă, primul preot ortodox ţigan din România, conţine o informaţie stupefiantă. Primul preot ortodox ţigan din România, aşa l-a prezentat Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Ai zice că-i de Cartea Recordurilor. Primul, dar nu singurul, să facem diferenţa. Şi asta pentru că BOR s-a înmuiat şi-a admis că preoţii ortodocşi pot fi şi ţigani, carele şi ei sunt oameni. Dar de ce ar face BOR această delimitare între etnii, că doar toţi suntem români? Şi altă întrebare, de ce o face acum? Şi ce va face BOR în privinţa celorlalţi  preoţi de etnie romă, care au avut ghinionul sau norocul, să nu fie de etnie romă, ci români pur şi simplu?

Ţigani în biserică… nu s-a vazut aşa ceva. Preot ţigan în biserică… enoriaşii să se roage să nu dispară ceva… sunt comentarii la articol.

E important ca BOR să ne spună câţi preoţi români de etnie romă avem (cei care se declară, măcar), altminteri Daniel Gangă va rămâne primul, unicul şi, pericol, stigmatizatul.