Nicicând aezii nu glorificau în slăvi adevărata dragoste, mai mult decât prin basmul iubirii dintre Psyche şi Amor sau dintre suflet şi dragoste.
Semnificaţia ei este foarte mare: Psyche, sufletul, trece prin nenumărate încercări pentru a câştiga dragostea, adică pe Amor, iar la sfârşit, din unirea celor doi se naşte Voluptatea.
Acest basm a fost scris de Apuleus şi încorporat în romanul său „Metamorphoses” sau „Măgarul de Aur”.

Pentru frumuseţea lui îl voi reproduce detaliat.
Apuleus ne spune că au fost odată, într-o ţară îndepărtată, un rege şi o regină care aveau trei fete înzestrate cu o frumuseţe rară. Dintre ele cea mai frumoasă era cea mai mică, Psyche. Nu erau cuvinte de laudă care să exprime frumuseţea acestei fete. Locuitorii întregii ţări, dar şi străinii din ţări mai apropiate sau mai îndepărtate, veneau să o vadă pe preafrumoasa Psyche. Atât de mult o iubeau încât îi ofereau onoruri la fel de mari ca unei zeiţe. O considerau o a doua Venus, o Venus pământeană, nu o Venus născută din spuma mării.

Venea tot poporul. În acest timp, oamenii uitau de îndatoririle religioase către adevărata zeiţă Venus, nimeni nu mai mergea la Paphos, la Cnidos, la Cithera. Altarele zeiţei cădeau în paragină, sacrificiile erau întrerupte, slujbele părăsite, statuile neîmpodobite. Toţi se rugau lui Psyche, toţi îi aduceau cununi de flori.
Venus prinse a se mânia pentru că nu concepea ca ea să împartă slava cu o muritoare şi altarele ei să cadă în paragină. Şi numaidecât îşi chemă fiul şi îi porunci să meargă la Psyche şi să o săgeteze de două ori cu săgeţile lui de fier. Una să o facă să nu mai fie nimeni îndrăgostit de ea şi alta să se îndrăgostească de un monstru. Cupidon zbură uşor pe un nor şi ajunse în oraşul preafrumoasei fete Psyche. Trase prima săgeată şi fata nu mai era iubită şi adulată de nimeni, nimeni nu-i mai aducea ofrande şi daruri. Nimeni nu-i mai vorbea.
Când să tragă a doua săgeată se zgârie, neatent, la deget într-o săgeată a dragostei şi prinse a se îndrăgosti de fată.
Lăsă în tolbă săgeata netrasă şi se făcu nevăzut.
Trebuie spus că Cupidon avea două tipuri de săgeţi: de aur, care aprindeau inimile muritorilor şi îi făceau să se îndrăgostească unii de alţii, şi de fier, care dezbinau dragostea muritorilor şi iscau certuri şi ură între ei. În momentul în care s-a rănit la deget, Cupidon s-a rănit într-o săgeată a dragostei, adică de aur.
Neliniştiţi, părinţii s-au dus să consulte oracolul din Milet al lui Apollo şi acesta le-a dat următorul răspuns:
„Lasă copila, gătită în haine de nuntă funebre, / Pe o stâncă în vârful unui munte înalt / Şi nu aştepta un ginere născut din neam muritor / Ci un groaznic balaur sălbatic şi crud / Care cu aripi zburând prin văzduh doboară totul / Şi nimiceşte în calea lui totul cu flacără şi fier / De care se teme Jupiter însuşi şi zeii se îngrozesc / De care se înfioară Stinxul cu întunericele lui valuri”.
Regele, cătrănit de supărare, şi cu regina, o gătiră pe Psyche în haine negre, funebre de nuntă şi o părăsiră pe un munte înalt căci nimeni nu se putea opune voinţei zeilor nemuritori.
Şi tremura Psyche şi plângea amarnic de cruda ei soartă, când iată că simte plăcuta adiere a Zefirului cum o ia şi o ridică în înaltul cerului, apoi o lasă într-o pădure înaltă cu copaci stufoşi, cu un izvor susurând voios în margine şi în faţa unui palat regesc.
Intră sfioasă Psyche în palatul de cleştar, cu tavanul îmbrăcat în tăblii artistic sculptate în fildeş, cu coloane de aur, cu pereţii acoperiţi cu basorelifuri de argint, cu pardoseală tăiată din pietre preţioase şi mult se minună de zeiasca înfăţişare. Pereţii înşişi erau îmbrăcaţi în aur masiv de străluceau ca Soarele, cu apartamente, galerii şi încăperi somptuoase.
Înainta timid Psyche şi auzea voci de slujnice care o îmbiau să se apropie. O masă regească se aşternu şi mii şi mii de feluri de mâncare apărură ca prin farmec.
Sfioasă, blânda Psyche, gustă din fiecare. Apoi se îmbăie în apa mai clară ca cristalul în care mâini nevăzute turnară balsamuri fel de fel.
Şi se făcu apoi noapte şi simţi o adiere de vânt uşor şi dulce care fâlfâia în camera în care se culcase. Era soţul ei, un glas de bărbat atât de dulce, un glas fermecat. Acesta o sărută şi-i spuse că nu are voie să-l vadă.
Tatăl ei, cuprins de supărare şi de remuşcări, le trimise pe suratele sale să o caute neîncetat. Seara necunoscutul soţ îi spuse: „prea dulcea mea Psyche şi scumpa mea soţie, crudă soartă te ameninţă, cu o primejdie de moarte şi părerea mea este că trebuie să te fereşti de ea cu cea mai mare băgare de seamă. Surorile tale sunt pe urma ta. Dacă din întâmplare bocetele lor vor ajunge la tine nu le răspunde, căci astfel îmi vei cauza mie cea mai adâncă durere şi ţie cea mai mare nenorocire”. Apoi plecă misteriosul soţ. A doua zi fata ascultă cu înfrigurare bocetele surorilor ei şi, cu toate că a fost avertizată să nu le răspundă, s-a rugat de soţul ei ca să-i dea voie să le vadă. Şi el se lăsă mişcat de răgăminţile ei şi o lăsă să-şi vadă surorile avertizând-o încă o dată.
Pe când surorile ei stau şi plângeau pe stânca unde fusese părăsită Psyche un vânt blând se abătu. Şi le duse şi pe ele în zbor în regescul palat. Psyche le întâmpină cu toată dragostea, le ospătă, le dădu haine scumpe, bijuterii şi fel de fel de alte lucruri. Dar invidia prinse a încolţi în inima surorilor ei care spuneau că nu e drept ca cea mai mică să aibă aceste lucruri şi ele o soartă nefericită cu soţi cruzi şi răi. Iar la a doua întrevedere o sfătuiră cu glas mieros: „tu, dragă, eşti mulţumită şi fericită şi nu cunoşti o atât de mare grozăvie care te ameninţă. Un şarpe enorm ce se târăşte în mii de încolăciri, al cărui gât e umflat de un sânge care este un venin îngrozitor şi a cărui gură stă căscată, acesta e bărbatul tău. Acum adu-ţi aminte de oracolul Pithiei care ţi-a prezis că te vei căsători cu un monstru îngrozitor. Mai mulţi ţărani şi vânători l-au văzut cum se întorcea în păşune şi înnota în ape”.
Blândul ei soţ îi spusese cu o noapte înainte să aibă grijă; de asemenea a anunţat-o că în pântecul ei poartă rodul lor, un prinţ sau o prinţesă, şi că apoi îl va vedea.
Prinsă de groază, Psyche se uită în noapte la chipul cel dulce al lui Cupidon, dar din nebăgare de seamă curse o picătură de ulei încins pe faţa-i preachipeşă. Cum se deşteptă, se făcu nevăzut zicându-i: „eu voi fugi acum”.
Când i-a privit chipul, Psyche a văzut un cap plin de raze al cărui bogat păr era scăldat în ambrozie, gâtul alb ca laptele, obrajii de purpură. Pe umeri străluceau două aripioare de rouă. Pe loc se îndrăgosti mai mult de el, de Amor.
Cum a plecat zeul totul a dispărut ca prin farmec, şi palat şi pădure şi izvor. Şi stătea singură Psyche şi plângea întruna. A vrut să se arunce după o stâncă înaltă dar zeul Pan o opri. Şi mergând ea ajunse la templul lui Venus, mama lui Cupidon. Aceasta aflând de fapta lui Cupidon îl închisese în turn şi căuta să o omoare pe Psyche. Cum o văzu pe Psyche puse două slujnice, Grija şi Întristarea, să o biciuiască până la sânge. Apoi i-a arătat o grămăjoară de grâu cu linte şi neghină amestecată şi i-a spus ca până a doua zi să le separe. Furnicilor fiindu-le milă de ea, au ajutat-o. În vremea asta Cupidon nu putea să o ajute pentru că aripile şi tolba îi fuseseră luate de mama sa.
Venus născoci o nouă pedeapsă. Îi arătă în zare nişte oi cu lână de aur care străluceau ca soarele şi care păşteau lângă un izvor. Şi îi porunci să-i aducă puţin din lâna lor. În acest timp, tocmai când trecea izvorul, o trestie o sfătui astfel: „Psyche, mult încercată de atâtea nenorociri, să nu pângăreşti apa cu nefericita ta moarte şi să nu te apropii de îngrozitoarele oi care pasc pe aceste meleaguri; câtă vreme sunt încinse de căldura soarelui sunt cuprinse de o furie sălbatică şi cu coarnele lor se reped asupra oamenilor şi îi ucid. Dar după amiază, când arşiţa soarelui se va potoli şi plăcuta răcoare se va aşterne, să te strecori sub acest platan, căci oile domolite de furia lor se vor odihni; scuturând frunzele copacilor vei găsi lâna de aur peste tot”.
Astfel blânda Psyche îndeplini şi această poruncă a lui Venus. Aceasta o trimise apoi în mlaştinile Stinxului ca să-i aducă apă. Şi nu mai putea ea. Hainele se rupeau pe ea, sângele izbucnea, însă ea tot cobora pe panta abruptă a muntelui. Dar vulturul lui Jupiter, fiindu-i milă de ea, îi luă din mână urna, o umplu cu apă şi apoi i-o dădu înapoi.
Dar falnica Venus nici acum nu era mulţumită şi o trimise în Infern să ia într-o cutie ferecată, un parfum. Pe drum, un turn a sfătuit-o să ia asupra ei turte de orz, doi bănuţi pe care să-i dea vâslaşului Caron şi să nu mănânce nimic din fructele Infernului pentru că acolo va rămâne pe veci. Şi să nu deschidă nici cutia. Pe drum va întâlni şi bătrâne care îi vor cere turte, dar să nu le dea pentru că sunt ispitele lui Venus. Cu ele va trebui să-l îmblânzească pe Cerber. Una dacă o va da, sau un bănuţ, totul va fi pierdut.
Şi aşa făcu Psyche şi reuşi să iasă din Infern cu cutiuţa plină de parfum. Dar, împinsă de curiozitate, o deschise. Şi un abur negru o învălui – era aburul morţii. Cupidon, care reuşise să-şi recupereze aripile şi tolba cu săgeţi, se eliberă din turnul unde era închis şi veni la Psyche. Închise aburii cei negri şi o readuse la viaţă. Apoi îl rugă pe Jupiter ca, în numele iubirii, să binecuvânteze nunta lor. Şi acesta încuvinţă şi o făcu chiar zeiţă pe Psyche. La nuntă jucă şi Venus, iar peste nouă luni, li se născu o fată, blânda Voluptate.
Această poveste are un tâlc. Psyche întruchipează sufletul, iar Amor dragostea. Din aceste două calităţi se naşte dragostea curată sau pasiunea pe nume Voluptatea. Iar pentru a răzbate, sufletul trebuie să treacă prin multe încercări pentru a găsi adevărata dragoste, aşa cum şi Psyche a suferit pentru Amor.
Apoi totul va fi răsplătit de zei.

(Gheorghe Razvan Gabriel, Povestioare cu talc din mitologia romana)

Poeţii cântau mai ales în vremea lui Augustus, părintele Romei şi instauratorul Principatului, cele patru vârste şi mai ales vârsta de aur. Astfel poporul îşi manifesta dorinţa de a înlătura relele sociale şi a reveni la viaţa din vârsta de aur.
Astfel există în legende patru vârste ale omului: de aur, de argint, de bronz sau aramă şi de fier. Prima a fost cea de aur pe care poetul Ovidiu o descrie astfel în opera sa „Metamorphoses”: „Prima vârstă a fost cea de aur, aceea a primăverii veşnice. Ea era de la sine, fără vreo judecată şi fără vreo lege, respecta dreptatea şi încrederea. Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă fără judecată. Oraşele încă nu erau încinse cu şanţuri adânci. Nu exista nici lungul bucium, nici încovoiatul corn de aramă, nici coifuri, nici săbii; fără îndatorirea armelor semiţiile trăiau în linişte, într-o odihnă plăcută. Pământul însuşi, slobod şi neatins de greblă sau de vreun fier de plug, producea totul de la sine… Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul, fără ani de odihnă, unduia galben de spicele-i grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din stejarul verde picura galbenă mierea.” Tibul referindu-se la această primă vârstă exclama în „Libri Elegiarum”: „Cât de fericit era omul sub domnia lui Saturn!”
Vârsta de aur era sinonimă cu perioada în care Saturn a trăit printre oameni. El a fost zeul agriculturii, cel care i-a învăţat pe romani agricultura, fiind asociat domniei regelui latin Ianus. Tibul spune: „Nu erau nici vrăjbi, nici arme, nici războaie, arta criminală a vreunui fierar nu ciocănise spada. Pomii de la ei înşişi dădeau mierea şi spontan oile veneau să-şi ofere laptele oamenilor care n-aveau nici o dorinţă”. Natura îi hrănea pe oameni care nu-i dădeau nimic în schimb. „Râuri de vin curgeau în văi şi mierea picura din arbori”, ne povesteşte Vergiliu în „Georgica”. Aceasta a fost prima vârstă, vârstă de aur, vârsta după care tânjeau toţi muritorii. Se spune că Sybilla proroceşte în cartea sa revenirea la o nouă epocă de aur în care laptele şi mierea vor curge din nou şiroaie, în care nu va mai exista nici un război, iar lupul, mielul şi pantera vor locui împreună.
Vârsta de aur este sinonomă cu perioada în care oamenii convieţuiau în paradis conform scrierilor creştine, iar ceea ce Sybilla a prorocit, o nouă vârstă de aur, este sinonomă cu perioada de o mie de ani din creştinism. Dar conform scrierilor antice din domeniul mitologiei după vârsta de aur a urmat cea de argint, care de asemenea era o vârstă bună şi fericită pentru om. Ea a fost descrisă de Ovidiu în opera sa „Metamorphoses” astfel: „După aceea Saturn a fost aruncat în Tartarul cel întunecat şi lumea era sub stăpânirea lui Jupiter; s-a instaurat vârsta de argint. Vârsta de aur s-a deteriorat şi mierea a devenit mai preţioasă ca aerul. Jupiter a limitat perioada primăverii şi din cauza aceasta a pus iarna, vara şi toamna cea nestatornică şi primăverii i-a asigurat un scurt timp, iar anul l-a împărţit în patru perioade. Atunci a început să bată primul aer uscat şi fierbinte şi s-au pornit şi vânturile îngheţate. Seminţele cerealelor erau ascunse şi imediat s-au auzit gemetele boilor de la jug. Tot atunci s-a construit şi prima casă”. Astfel vârsta de argint aduce după sine apariţia celor patru anotimpuri, apariţia primelor case, faptul că pământul a devenit neroditor iar boul trebuia înjugat la plug şi pus să are pământul. Această vârstă a avut şi o cauză: lupta purtată în cer între Jupiter şi Saturn şi apariţia dorinţei de putere a zeilor. Ovidiu ne povesteşte că a urmat o a treia vârstă: „după aceea a urmat a treia vârstă, cea de aramă, mai sălbatică decât prima şi mai oribilă, în care au apărut armele. Însă nu a fost o vârstă în care crima să fie prezentă”.
Vârsta de aramă este sinonomă cu înăsprirea condiţiilor de viaţă şi cu apariţia primelor arme. În religia antică se spune că Nimrod a fost primul rege care a construit arme. Este de remarcat faptul că oamenii încă nu au ajuns să se ucidă între ei. Dar Ovidiu ne descrie şi ultima vârstă, cea de fier: ”cea mai dură este ultima, de fier, în vene a izbucnit orice nelegiuire. A fugit ruşinea, adevărul, încrederea, care au fost înlocuite cu înşelăciunea şi crima”. Tot Ovidiu ne spune că în acestă perioadă a apărut şi războiul pe lume, iar mâinile oamenilor s-au murdărit de sângele celor ucişi. Se certa fiul cu tatăl, socrul cu ginerele, soţul cu soţia. În nimeni nu mai puteai să ai încredere. Aceasta a fost perioada când giganţii se spune că au dorit să-l dea jos din cer pe Jupiter. Umbrele celor morţi veneau mereu în împărăţia lui Pluton trecând fluviul Stinx. Pământul şi-a retras roadele sale. Aceasta este împărţirea celor patru vârste ale omenirii înainte de Potop: aur, argint, aramă şi fier.

(Povestioare cu tâlc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel)

Apariţia omului a fost legată de voinţa şi acţiunea Titanului Prometeu, care în limba greacă înseamnă „providenţa zeilor” (pronianteu) de unde avem şi denumirea de pronie divină sau voinţă divină. Despre om se spune că este singura fiinţă gânditoare care are cunoştinţă despre zei („Despre natura zeilor” – Cicero).
(…) De asemenea, omul a beneficiat din partea zeilor nu numai de minte dar şi de un trup asemănător zeilor chiar dacă este muritor. Şi doar omul este fiinţa care se gândeşte la cer şi la providenţa divină.
Sallustius spunea, în opera sa „De bello Catilina”, că zeii i-au dat omului suflet şi corp. Că sufletul trebuie să poruncească, iar corpul să se supună. Că sufletul este nemuritor pe când trupul moare.
Dar cum a venit pe lume omul şi cine l-a făcut?

În toate operele antice se spune că Prometeu – titanul a fost cel care l-a zămislit pe om din ţărână: „Prometeu, fiul lui Iapet, a făcut din lut primul om” (Hygienis – „Fabulae”). El era un titan foarte curios întrebând mereu pe Jupiter de ce nu există nici o fiinţă care să stăpânească toate celelalte lucruri. Se spune că după ce Prometeu l-a făcut pe om din lut, s-a dus la Minerva, zeiţa înţelepciunii, să-i dea noii sale făpturi viaţă şi inteligenţă. Aceasta, care avea o simpatie pentru Prometeu, a suflat peste noua fiinţă care a înviat, căpătând suflet.
Fulgentius relatează acest episod astfel: „omul a apărut de la Prometeu care se mai numea şi pronianteu = providenţa zeilor. Pentru că de la zei a primit providenţa şi de la Minerva a moştenit omul înţelepciunea şi divinitatea care sălăşluieşte în suflet. ”Deci Prometeu, fiul lui Iapet, a făcut din lut omul. Apoi a rugat-o pe Minerva, zeiţa înţelepciunii, să-i dea acestuia viaţă şi înţelepciune. Dar omul trăia în frig deoarece nu ştia să se folosească de foc, nu ştia ce este focul, iar Jupiter nu voia ca omul să aibă focul ceresc, deoarece îi era teamă ca nu cumva noua fiinţă să poată făuri unelte, arme şi să-i pună în pericol însăşi stăpânirea. Văzând că nu poate obţine de la Jupiter focul, Prometeu s-a gândit să-l fure şi să-l dea pe ascuns oamenilor. A venit tiptil noaptea şi a pătruns în atelierul lui Vulcan – fierarul (cunoscut şi ca zeu al focului, având pe 9 iunie o sărbătoare numită Vulcania). Acesta dormea. Prometeu a luat cu sine o tulpină pe care a scobit-o în interior şi a pus acolo un grăunte de jar luat din vatra în care ardea focul. Apoi a coborât în noapte pe pământ şi i-a adunat pe oameni. I-a învăţat cum să aprindă focul şi, în scurt timp, toată noaptea s-a umplut de strălucirea a mii şi mii de luminiţe care proveneau de la focurile aprinse de oameni în vetrele lor.
Jupiter l-a chemat apoi pe Vulcan pe care l-a certat că nu a păzit bine focul. Trebuie spus că în Roma antică existau nişte vetre speciale în care se păstra jar nestins. Exista, tot în Roma, cultul Vestalelor care aveau ca sarcină păzirea focului. Acesta trebuia să ardă în vatră în continuu şi dacă o vestală lăsa focul să se stingă era biciuită în public. Focul aducea oamenilor căldură dar şi prosperitate deoarece cu ajutorul lui omul putea crea unelte, cărămizi, o serie de lucruri. Focul nu trebuia să se stingă deoarece era un semn de rău augur.

(Povestioare cu talc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel)

Teoria predominantă a evoluţiei culturale a omenirii a fost cea a “Bărbatului Vânător”. Teoria că umanitatea a început cu bărbaţii-maimuţe mânuitori de bâte, agresivi şi pricepuţi, e aşa de răspândită şi acceptată şi atât de înrădăcinată în cultura populară, încât pare destul de logică. (Profesor Ruth Bleier)

O femeie nu e niciodată cu adevărat stăpâna corpului său. Dumnezeu a format corpul ei ca să aparţină unui bărbat. (Luther)

Trupul femeii e murdar şi nu poate fi expresia legii. (Budha)

Avem de-a face cu o teroare existenţială a femeilor… bărbaţii au o spaimă adâncă faţă de castrare, ce este exprimată printr-o oroare faţă de pântecul femeii… Aceste temeri stau la baza substratului mitului despre răutatea şi puterea diabolică a femeilor, fapt care, la rândul lui, justifică secole întregi de genocid (Andrea Dworkin)

Eu sunt Isis, creatoarea fiecărei părţi a pământului. Eu am înfiinţat legile pentru toţi, şi am pus o ordine în lucruri pe care nimnei nu putea s-o schimbe… Eu sunt cea care e numită divfină între femei. Eu am despărţit pământul de cer, am determinat calea stelelor, cursul soarelui şi al lunii… Eu i-am adus împreună pe femei şi bărbaţi… Legea pe care eu am creat-o nu poate fi dizolvată de niciun bărbat.

Grecii, ca de altfel şi romanii, nu credeau că lumea a fost dintotdeauna aşa: cu ape, cu păduri, cu soare, animale, oameni, stele, cer şi pământ. Grecii au dezvoltat conceptul de haos (sau chaos) pentru a descrie începutul facerii lumii. Interesant este fapul că la toate popoarele şi în toate religiile se pomenea despre haos ca fiind lumea care a precedat lumea noastră (…)
Haosul era o genune fără fund, un amestec al tuturor lucrurilor, o imensă sferă în care coexistau toate elementele naturii (…)
În opera „Fastele”, Ovidiu spune, referindu-se la Haos, că au existat cele patru elemente care au stat împreună formând o sferă. Apoi aerul s-a desprins de sferă, zburând în sus, iar în acea masă au rămas doar trei elemente: foc, apă şi pământ. Aceste trei elemente erau amestecate. Apoi s-a înălţat şi focul, iar pământul s-a tras la mijloc şi a format globul pământesc. Şi astfel haosul a căpătat o ordine. Au apărut elemente ale naturii ca cerul, pământul, soarele şi stelele, animalele şi în fine omul.
În opera sa „Metamorphoses” Ovidiu se referă din nou la Haos (sau Chaos) spunând: „înainte de a exista mări şi pământuri şi tot ceea ce acoperă totul, adică cerul, una era faţa naturii în lume, o faţă care se numea Haos (sau Chaos n.n.). Ea era dură şi moale în acelaşi timp. În acea lume nu exista nici lumină nici întuneric, nu exista încă soare sau Phoebus. Peste tot domnea omniprezenţa deoarece acolo unde exista pământ, exista şi foc şi aer. Nimic nu-şi putea menţine forma sa iniţială, totul se afla în mişcare, totul coexista într-un singur corp, într-o singură sferă. Frigul se împungea şi se amesteca cu căldura, umezeala cu uscăciunea, lucrurile moi cu lucrurile tari. Toate lucrurile formau un singur întreg, o singură sferă, amestecându-se neîncetat. Era doar o singură sferă în care elementele naturii se luptau în permanenţă şi coexistau împreună.

Apariţia elementelor naturii

Aşadar totul era amestecat în toate şi nu exista nici un element de sine stătător care să aibă o formă şi să existe în afara sferei numite Chaos. Apoi a început un vânt puternic şi pământul s-a desprins din această sferă. Aerul s-a înălţat şi s-a format bolta cerească. Primele două elemente care au apărut au fost pământul (sau Mater Tellus) şi cerul. În fiecare mitologie există mitul cerului şi al pământului. Pământul este mama sau simbolul feminităţii, iar cerul este tatăl sau simbolul masculinităţii. Cerul se împreunează cu pământul. Acestui pământ anticii i-au dedicat numeroase poeme printre care o rugăciune foarte veche numită „precatio Terrae” – rugăciune către pământ: „Zeiţă Sfântă Pământ, mama lucrurilor din natură, care zilnic te generezi şi regenerezi mereu, care tu singură le dai oamenilor viaţă. Stăpâna cerurilor şi apelor, arbitră a tuturor lucrurilor, pentru care se trezeşte natura din amorţeală şi izvorăşte lumina, iar noaptea fuge. Tu ţii Umbrele şi pe imensul Haos şi vânturile şi ploile şi furtunile. Peste tine aleargă soarele. Tu dai viaţă şi încredere perpetuă. Pe tine merit să te numesc Mare, tu, Maică a Zeilor pentru că tu eşti adevăratul părinte al lumii şi al zeilor, fără de care nimic nu poate să se dezvolte şi să crească ajungând la maturitate şi nici să se nască. Tu eşti Mare, tu eşti Regina Zeilor. Iarba îţi împodobeşte trupul şi tu dai viaţă, tu ne dai hrană…”
Aşadar la început din acea sferă s-a desprins pământul şi cerul. Apoi, din dragostea celor doi, pământul s-a împodobit cu ape cristaline, cu plante, cu iarbă, cu munţi şi văi. Iar cerul, pentru a-i fi mai atrăgător pământului, s-a împodobit cu stele, cu soare, cu aştrii şi cu lună. Iar cerul zi de zi o scălda pe Mater Tellus cu ploi cât mai calde. Iar Mater Tellus mereu şi mereu se împodobea cu noi şi noi plante şi animale. Ea era izvorul lucrurilor. Astfel, la scurt timp după ce pământul s-a desprins din haos, au apărut iarba, lacurile şi izvoarele, munţii şi văile. Apoi toate acestea au fost împodobite cu plante şi animale. Peştii au populat apele începând să înoate în undele cristaline ale izvoarelor, lacurilor, mărilor şi oceanelor, animalele pădurea, păsările cerul. Cei doi aştri s-au aşezat pe cer şi apoi au apărut stele fel de fel. Pământul şi cerul, feminitatea şi masculinitatea, s-au împodobit reciproc pentru a fi plăcut unul altuia. Curios este faptul că ordinea antică respectă principiul ştiinţific al a apariţiei elementelor: lumină, zi, soare, lună, pământ, ape, plante, animale, om. Trebuie spus că la formarea pământului faliile s-au adâncit şi rupt pentru a forma munţii şi văile, lacurile şi oceanele. Că apoi viaţa a izbucnit. Că au apărut câmpii şi văi, păduri, bolovani care cădeau din munţi. La început pe suprafaţa Terrei au suflat vânturile, s-au format lacurile, mările, câmpiile, văile, pădurile şi munţii. Apoi pământul s-a umplut de animale, păsările şi-au făcut apariţia pe cer şi, ca un corolar al creaţiei, s-a născut omul.

(Povestioare cu tâlc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel, Editura Agatha)

Anticii erau adepţii elementului primordial care stă la originea vieţii. A unui element indispensabil fără de care viaţa nu poate să existe. Ele erau elemente care se găseau în natură, în esenţa ei. Dacă din punct de vedere al omului anticii au considerat că acesta este alcătuit din trup (partea materială, cea supusă stricăciunii şi morţii) şi din suflet (partea invizibilă sau nonmaterială, cea veşnic nemuritoare, cea care vine de la zei) punând accent pe suflet şi considerând corpul doar o închisoare a lui, din punct de vedere a structurii lumii ei considerau că totul are la bază patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul.
Referindu-se la cele patru elemente ale naturii, Ampelius, în cartea sa „Memoriales” spune: „lumea este universal lucrurilor, în care toate sunt şi nimic nu poate să coexiste în afara ei, acea lume pe care grecii o numeau Cosmos. Elementele lumii sunt patru: focul din care s-a născut cerul, apa din care s-au născut mările şi Oceanul, aerul din care s-au născut vânturile şi furtunile şi pământul care a dat formă lumii şi o numim pământ.”
Aceste patru elemente erau în perfectă armonie. Existau filozofi greci care considerau primordial în structura lumii locul focului sau al apei sau al pământului sau al cerului.
Aceste patru elemente erau coordonate de zei după cum urmează:
- focul era atributul lui Jupiter care guverna cerul;
- aerul era atributul Junonei, care în limba greacă mai era denumită şi Era (aer);
- apa intra în atribuţiile lui Neptun;
- pământul intra în atribuţiile lui Pluton împreună cu soţia lui Proserpina (care înseamnă bogăţie) şi a mamei acesteia Ceres.
Zeii aşadar controlau aceste patru elemente, care stăteau la baza vieţii. Ele intrau în componenţa lumii, reprezentau însăşi viaţa. Ele erau prezente în corpul uman, în corpul animalelor, în elementele naturii, peste tot. Erau acele patru forţe fundamentale, unite, care generau viaţa. Trebuie spus că multe lucrări de medicină antică atribuiau fiecare organ ca aparţinând în esenţă uneia din aceste patru elemente. De exemplu sângele era considerat de antici ca aparţinând focului şi lui Marte, prin vigoarea cu care curgea prin vene. Totul era raportat la aceste patru elemente. Ciudat este că unele religii, orientale mai ales, au tendinţa de a raporta existenţa celor patru elemente ca fiind elemente de bază care alcătuiesc lumea.
Trebuie spus că aceşti filozofi greci care credeau că un element primordial a stat la baza creaţiei au fost:
- pentru apă: Thales. Thales spunea că: ”lucrurile, oricât de diverse şi de variate ar fi ele, nu sunt cumva forme ale aceluiaşi material comun?” El spunea în continuare că: ”apa este acea materie primordială, unică, necreată, veşnică, supusă transformărilor, origine şi substanţă a tuturor lucrurilor.”
- pentru aer, filozoful care susţinea că acesta este principiul fundamental era Anaximenes.
- pentru foc Heraclit etc.
Toate aceste elemente, conform operelor anticilor stăteau la baza vieţii.

(Povestioare cu tâlc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel, Editura Agatha)

Comunicat de presa

Asociatia culturala Pro Latina se conduce dupa principii antice, principii care au stat la baza civilizatiei europene si mondiale. Printre ele, amintim:
- Audio et altera pars – asculta si cealalta parte
- Pax deorum – pacea zeilor
- Amico Plato sed magis amicas veritas – mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul
- Primum non nuocere – mai intai sa nu faci rau
- Sine ira et studio – fara ura si partinire

Noi consideram ca omul este liber sa aleaga orice religie si sistem de gandire etico-filozofic atata cat nu incalca legile statului in vigoare.
Noi credem ca lumea a fost creata de supremul zeu sau Demiurg din substanta sa unica si eterna.
Noi credem ca barbatul a fost creat de Prometeu si s-a numit Epimeteu, iar femeia a fost creata de Vulcan si s-a numit Pandora.
Noi credem in zei si in pronia lor divina si in faptul ca ei sunt buni si ne ajuta mereu.
Noi respectam legile divine, omul, zeii, filozofia si statul in care traieste.
Noi ne rugam catre zei, noi facem vointa divina, iubim natura si creatia zeilor: omul.
Noi dorim sa construim temple si altare , sa participam la slujbe in cinstea zeilor antici, sa le cantam imnuri de slava, sa oficiem jertfe si libatii si sa intra in comuniune cu zeii.
Noi respectam viata, ierarhia divina cu zeii sai, cu nimfele si driadele.
Noi nu pacatuim deoarece cine pacatuieste este rupt de divinitate, de raza zeului si este atacat de spirite rele care il chinuie neincetat pentru a primi o pedeapsa si mai mare.
Noi consideram ca a primi in casa ta noi oaspeti este bine deoarece ei sunt ocrotiti de Zeus cel Ospitalier si vin in numele lui.
Noi ne iubim parintii pentru ca ei ne-au crescut si ne-au educat aparandu-te de rau.
Noi iubim natura pentru ca printre copaci traiesc si driade fiinte dragi zeitei Demetra.
Noi respectam zeii si ne initiam in misterele lor divine, fie ca este vorba de misterele din Eleusis sau de alte mistere.
Noi celebram sarbatorile antice slavind si proslavind pronia divina a zeilor.
Noi ne conducem dupa principiile filozofiei si morale pentru ca semintele zeilor sunt: virtutea, cumpatarea si credinta.
Noi ii invatam pe altii tainele zeilor, legea zeilor si iubirea fata de aproape.
Noi ne rugam zeilor pentru a intra in comuniune cu ei.
Noi intram in comuniune cu zeii fie in stare de veghe (prin materializarea zeilor) , fie in stare de somn (prin vise) .
Noi suntem de parere ca cel ce se roaga zeilor cu o inima curata si pioasa primeste din partea zeilor duhul lor care este Bonus Genius.
Noi chemam pe fiecare persoana sa lupte cu raul, cu pacatele si cu eriniile pentru a fi curat in fata zeilor.
Noi suntem toleranti si buni cu totii deoarece cei care cred in zei se conduc dupa principii etice si morale.
Noi afirmam ca zeii sunt buni si ne ajuta mereu.

Iata cateva afirmatii de credinta pentru cei care cred in zei.

PERSOANA DE CONTACT : GHEORGHE RAZVAN GABRIEL
E-MAIL : prolatina@gmail.com

Pilda lui Philemon şi Baucis reprezintă de fapt pilda ospeţiei. Jupiter a mai fost numit şi Hospitaliter sau cel Ospitalier şi el a fixat ca lege eternă pentru muritori legea ospeţiei.
Orice drumeţ, pelegrin sau simplu om, fie cetăţean al imperiului sau nu, dacă bătea la uşa omului şi cerea găzduire, oamenii aveau obligaţia să-l primească în gazdă. În numele lui Jupiter călătorii cereau adăpost peste nopte.
Aelian şi Tacitus, referindu-se la legea ospitalităţii, scriau în operele lor următoarele: „mare a fost la grecii şi la romanii antici grija şi reverenţa ospitalităţii, pentru că însuşi Jupiter, tatăl zeilor şi al oamenilor, se îngrijea de acest fapt, căci pe Jupiter oamenii îl mai numeau cel Ospitalier. A nu primi pelegrini şi oameni săraci în ospeţie se considera a fi un lucru rău, vicios, căci ei sunt sub tutela lui Jupiter şi de el sunt trimişi. De aceea însăşi zeii se socoteau că mergeau la locuinţele oamenilor pentru a verifica umanitatea lor. Legea lui Lucanus astfel grăia – dacă la asfinţit ar veni călători şi ar dori să însereze sub acoperişul cuiva, acel om care nu i-a primit şi nu a ţinut cont de legile ospeţiei, să primească pedeapsă, căci pelegrinul vine în numele lui Jupiter cel Ospitalier”.
Astfel, călătorii mergeau din poartă în poartă şi cereau găzduire în numele lui Jupiter cel Ospitalier aşa cum în zilele noastre călătorii cer găzduire şi pomană în numele lui Hristos.
Tot aşa cum Biblia spune că oamenii au găzduit îngeri fără să ştie şi cărţile antice greceşti sau romane spun că oamenii au găzduit zei fără ca ei să ştie. Adesea cei care nu găzduiau oameni erau pedepsiţi şi supuşi oprobiului public. Pentru a sublinia valoarea legii ospeţiei şi a educa tineretul în spiritul acestei legi anticii au relatat ceea ce au păţit oamenii care nu ofereau ospeţie zeilor şi lumii, precum şi cei care ofereau acest fapt.
Se ştie că în timp ce Jupiter era pe pământ a fost „omenit” de un rege crud din Arcadia, regele Linx, care a fost preschimbat de zeu în lup deoarece i-a servit la masă un sclav fiert.
Apoi, pentru că regele Midas l-a ospătat pe zeul Liber, acesta, drept răsplată, i-a spus să ceară orice vrea. Regele Midas a cerut ca pe orice pune mâna să se facă de aur.
Însă întorcându-mă la pilda lui Baucis şi Philemon, se spune că Jupiter avea obiceiul, împreună cu Mercur, care era şi zeul călătoriei, să meargă pe pământ şi să ceară găzduire la oameni.
Astfel cei doi zei călători au ajuns într-un sat. Au bătut la porţile a o mie de case frumoase, spaţioase, mari, pline de servitori, de cirezi de vite şi oi şi nu le-a deschis nimeni. Spre înserat, au zărit pe un deal uitat, pe o uliţă, o căscioară prăpădită, cu acoperişul din paie. În această căscioară îşi duceau zilele, uitaţi de Soartă, doi bătrâni, Philemon şi Baucis. Aceştia erau de o bunătate fără margini şi de o modestie la fel de mare. Prin curticica mică a lor creşteau doar o singură gâscă, aveau doar o bucată de viţă de vie şi câţiva pomi fructiferi. Casa era sărăcăcios mobilată. Astfel, cei doi bătrâni, cu frica de zei, i-au primit cu dragă inimă în casa lor amărâtă.
Ovidiu, în „Metamorphoses” ne spune că bătrâna Baucis s-a dus şi le-a spălat picioarele oaspeţilor, aşa cum este datina din moşi-strămoşi, apoi a fiert câteva roşcove, a cules struguri, i-a servit cu faguri de miere şi vin, cu ouă făcute în spuză şi i-a îmbiat să mănânce din fiecare după pofta inimii. Zeii, văzând atâta bunătate, au început să-şi arate puterea umplând paharele goale cu vin şi arătându-şi reala lor înfăţişare.
Bătrânii, cuprinşi de evlavie, au vrut să le dea să mănânce şi unica lor gâscă. Jupiter şi Mercur le-au spus să ceară drept răsplată orice vor, iar bătrânii nu au dorit decât să slujească împreună pe zei, iar când le va veni sorocul să moară, să moară amândoi pentru a nu suferi unul de singurătate şi amărăciune.
Atunci casa lor s-a transformat într-un templu măreţ, iar la sfârşitul zilelor lor, Jupiter i-a transformat în doi meri cu crengile care se împletesc pentru a nu fi despărţiţi niciodată. Cât despre sat, zeii l-au înecat în ape pentru răutatea oamenilor (…)

(Povestioare cu tâlc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel)

Curiozitatea nesăbuită şi pofta trupului te pot duce adesea la pierzanie. Anticii considerau că doar cei buni şi virtuoşi sunt plăcuţi de zei. Aceasta o demonstrează şi invocaţia dată de preot când invita lumea în templul zeilor la sacrificiu: „veniţi voi toţi cei care aveţi mâinile curate şi care sunteţi înţelepţi în vorbe” şi „voi toţi cei care nu sunteţi vinovaţi de vreo crimă, care nu aveţi sufletele sfâşiate de vreo remuşcare şi care aţi vieţuit mereu în virtute şi dreptate” (apud. Celsus).
Astfel şi Fulgentius în opera sa „Mitologia” şi Ovidiu în opera sa „Metamorphoses” erau de aceeaşi părere: curiozitatea nesăbuită duce la pieire.
Se spune că pe vremuri trăia un rege pe nume Acteon căruia îi plăcea tare mult vânătoarea. Acesta colinda cât era ziua de mare codrii şi pădurile în căutarea animalelor sălbatice pe care să le omoare.
Într-una din zile a fost atras de zgomotele ciudate care veneau de la un pârâiaş de munte. S-a apropiat tiptil şi a văzut-o pe mândra zeiţă a vânătorii, pe Diana, în toată splendoarea sa, dezbrăcată, făcând baie în acea apă limpede ca cleştarul. Şi mult a mai privit-o, admirându-i corpul frumos, şuviţele negre şi ochii ei verzi ca frunzele codrilor. Însă, din nebăgare de seamă, a călcat pe o rămurică uscată şi Diana, speriată de zgomot, a întors privirea spre acel copac. L-a văzut pe tânărul Acteon fascinat de frumuseţea corpului ei. A luat furioasă un pumn de apă din pârâu şi l-a aruncat asupra lui Acteon blestemându-l.
Acesta s-a transformat pe loc în cerb. Speriat, a hoinărit hai-hui, însă proprii lui câini i-au luat urma, l-au fugărit, l-au prins şi l-au devorat.
Fulgentius explică această fabulă a lui Acteon în felul următor: curiozitatea te poate duce la pieire. Anaxamenes, referindu-se de asemenea în opera sa la episodul lui Acteon, spune că aşa cum vânătorul consideră că există pericole foarte mari la vânătoare, aşa se întâmplă şi în arta de a desena goliciunea omenească, care te transformă într-o fiinţă timidă.
De aceea, cei care se refulează în arta de a desena goliciunea omenească şi sunt timizi au o inimă de cerb. Timiditatea distruge raţiunea. Ei au ochi de câine şi inimă de cerb, adică sunt atraşi de goliciunea umană, dar sunt prea timizi să facă un pas. De aceea ei sunt „devoraţi de câine”.

(Gheorghe Razvan Gabriel, Povestioare cu tâlc din mitologia romană)

Potopul sau Marea Catastrofă a fost pomenit în toată mitologia popoarelor antice: la chinezi, japonezi, la indieni, greco-romani, evrei, azteci şi nu numai. În jurul Potopului s-au născut numeroase legende. Atunci, se spune, pentru a scăpa de catastrofă, oamenii s-au transformat în peşti sau în fiinţe pe jumătate peşte – jumătate om, aşa cum ne relatează scrierile antice ale unui trib din America de Sud. Aceste fiinţe, jumătate om – jumătate peşte, se numeau în limbajul lor ri şi călătoreau în grupuri foarte mari. Unii localnici consideră că ei există şi azi şi că i-au văzut.
De asemenea zeii antici orientali sunt reprezentaţi cu chip de om şi peşte ca Oanes şi Dagon. Până şi mitul Atlantidei a fost legat de Potop în scrierile lui Platon. Acesta spune că vestitul continent s-a scufundat la Potop. Dar ceea ce este mai important şi mai interesant în scrierile antice este justificarea Potopului. Astfel pronia divină, divinitatea, Fiinţa Supremă, Creatorul sau Zeii au luat această hotărâre datorită răutăţii oamenilor. Aşa cum am văzut anterior, la sfârşitul celor patru vârste, în timpul vârstei de fier oamenii s-au omorât între ei, au făcut fel de fel de nelegiuiri. Despre Potop în concepţia antică avem două cauze.
Hygienis ne povesteşte în opera sa „Fabulae” că fiul Soarelui i-a cerut acestuia să-l lase pe el să conducă caii cereşti. Caii cereşti erau: Eryteus, Acteon, Lampus şi Filogeus. Fiul Soarelui se numea Phaeton şi era fiul Clymenei. El a cerut aşadar tatălui său să conducă aceşti patru cai ai soarelui. Trebuie spus că aceşti patru cai reprezentau cele patru variaţii ale zilei după cum urmează:
- Eryteus vine din limba greacă şi înseamnă roşu sau roşiatic. Este caracteristic luminii roşiatice a dimineţii atunci când se îngână noaptea cu ziua.
- Acteon vine de la cuvântul a străluci şi înseamnă partea din zi sau din dimineaţă când lumina soarelui învinge definitiv noaptea şi străluceşte peste tot pământul. Este caracteristică orei a treia din dimineaţă
- Lampus înseamnă dogoare, arşiţă şi desemnează dogoarea zilei, căldura soarelui de la prânz atunci când el se manifestă în plenitudinea puterii sale.
- Filogeus înseamnă lumina care este plăcută pământului şi reprezintă partea din zi, apropiată de lăsarea serii, atunci când dogoarea soarelui scade şi pământul este scăldat de o căldură plăcută. Reprezintă acea parte din zi care precede seara. Astfel Phaeton se instalează în carul Soarelui şi îi conduce pe cei patru cai ai astrului zilei. Însă odată ajuns în înaltul cerului este cuprins de teamă şi scapă hăţurile din mâini. Astfel el este aruncat în fluviul Eridan iar pămîntul începe să ia foc. Jupiter, care de mult voia să prăpădească neamul omenesc, a găsit prilejul ideal acestui fapt şi a simulat că dorea să stingă incendiul care cuprinsese întreg pământul. Astfel a fost înecat în puhoaie tot pământul, mai puţin Deucalion şi Pyrrha – fiica Pandorei. Ovidiu are o altă variantă a Potopului găsind şi justificarea comiterii acestui cataclism planetar fără precedent. În opera sa „Metamorphoses” el descrie sfatul zeilor. Acolo Jupiter, care mai era numit şi Hospitaliter (adică cel Ospitalier şi care mai avea obiceiul să meargă pe pământ pentru a cerceta faptele oamenilor), a povestit ceea ce a pătimit în ultima sa preumblare pe pământ. El a spus că a ajuns în Arcadia, unde domnea regele Lycaon, de la numele căruia a derivat cuvântul lycantropus (lup). Acesta era un tiran crud care nu se temea de zei cu toate că anticii aveau căteva precepte:
- a fi împotriva zeilor este un lucru rău şi nepios, chiar dacă este făcut cu rea intenţie sau fără rea intenţie, în mod serios sau simulat (Seneca);
- prima îndatorire trebuie făcută către zeii nemuritori, a doua către patrie, a treia către părinţi şi apoi toate celelalte (Cicero);
- trei sunt îndatoririle care trebuie să le facă tinerii: către zei, către părinţi şi către legi (Strabon).
Aflând acest tiran ce oaspeţi i-au trecut pragul s-a gândit să le pună la încercare puterea zeiască şi dat poruncă să le servească la masă un sclav fiert. Băgând de seamă fapta mişelească Jupiter l-a transformat în lup şi a mistuit palatul în flăcări.
Văzând răutatea oamenilor Jupiter a luat hotărârea să nimicească neamul omenesc. Iniţial s-a gândit să ardă pământul aruncând din înaltul cerului cu fulgerele sale dăruite de Cyclopi, dar s-a temut ca nu cumva flăcările să cuprindă şi palatul său ceresc.
Apoi a luat hotărârea să nimicească neamul omenesc înnecându-l în ape.
Tot Ovidiu ne zugrăveşte şi grozăvia Potopului. Astfel el ne relatează că Jupiter mai întâi l-a închis pe vântul liniştitor Aol şi l-a trimis pe vântul Notus (vântul Notus era vântul de miazăzi care aducea ploaia. Ampelius în opera sa „Memorii” ne spune că „vânturile sunt în funcţie de mişcare şi înclinaţie. Ele sunt de patru categorii: eurus sau apheliotes, numit şi Vulturnus care vine din orient; din occident zefirul numit şi corus sau favonius; aquilon numit şi boreal sau aparctias din septentrional şi notus sau libs şi auster şi african din meridional”) ca să adune norii. Notus s-a urcat în înălţimile cerului. El era astfel: avea o barbă lungă din care îi curgea grindină şi şedea în faţa norilor. Acesta a presat cu o mână norii din care au ieşit primii stropi de ploaie. A început să alimenteze norii cu apă cu ajutorul lui Iris şi s-a dezlănţuit furtuna. Dar fiindcă Jupiter nu era mulţumit doar cu furtuna declanşată de ploaie i-a cerut fratelui său cel cu barbă albastră, adică Neptun – zeul mărilor, să-l ajute. Acesta a convocat valurile mării şi le-a trimis pe pământ. Apele mărilor şi oceanelor au invadat aşadar pământul. Apa a inundat totul. Oamenii, casele, totul a fost luat de ape. Se spune că Neptun a lovit cu tridentul în pământ şi din pământ au ţâşnit noi şi noi ape care s-au revărsat peste câmpii. Apele au acoperit totul până când nu s-a mai deosebit marea de pământ, totul era o nesfârşită întindere de ape în care lipsea uscatul. Ramurile copacilor, mâlurile, casele pluteau în neştire pe ape. Se spune că oraşele şi casele au fost scufundate de ape, iar printre copacii cei înalţi ai pădurii înnotau delfinii. Atunci, ne spune tot Ovidiu, înnotau alături, unul în faţa altuia, lupul şi oile, leii şi cerbii. Păsările se prăbuşeau obosite în mare. Totul a fost scufundat de ape.

(Gheorghe Razvan Gabriel, Povestioare cu talc din mitologia romana)