Hans Castorp, bolnavul din Muntele vrăjit, este numit “tres allemand”, reproşându-i-se că posedă din plin egoismul germanilor, preferinţa lor pentru cunoaştere, nu pentru pasiune, unilateralitatea prin care ei pot deveni într-o bună zi “duşmanii umanităţii”.

Eu nu sunt făcut pentru bucurie, nu trebuie să caut plăcerea: vai mie când cad în braţele călduţe şi adormitoare ale fericirii! Dacă vreau să rămân credincios raţiunii de-a fi a sufletului meu, jurământului pe care l-am făcut născându-mă a doua oară, pactului pe cre l-am încheiat cu viaţa şi cu moartea, nu trebuie să mă abandonez şi să prind gustul poşircii lăptoase a îndestulării comune.
Prea multă rânduială, prea multă pace, prea multă tihnă există acum în viaţa mea (…)
Azi toată viaţa mea e bine rânduită şi aranjată (…)
Nu vreau să fiu nici mulţumit, nici liniştit, nici fericit, nici bogat.

(Giovanni Papini, Un om sfârşit, Editura Polirom)

Pe vremea aceea, cuvântul meu meu preferat era eliberare. Eliberare de lucrul acesta şi de celălalt, de acum şi apoi, de aici şi de dincolo: eliberare de toate.
Voiam să mă despoi pe mine însumi şi să despoi totul: să mă întorc la nuditatea perfectă, la înspăimântătoarea libertate a unui ateu radical şi universal. Iar când mi s-a părut că sunt gol şi că durerile şi gândurile lumii nu mai sunt ale mele, am vrut să-mi reclădesc lumea mea. În două feluri: prin puterea spiritului şi prin evocarea fantasticului – cu ajutorul voinţei şi poeziei.

(Giovanni Papini, Un om sfarsit, Editura Polirom)

Prea mult idealism, spun înţelepţii care s-au învăţat cu bălegarul.

(Giovanni Papini, Un om sfârşit, Editura Humanitas)

Lumea e reprezentare – da, dar eu nu cunosc alte reprezentări în afară de-ale mele. Cele ale altora îmi sunt necunoscute, ca şi esenţa fenomenelor neînsufleţite. Mintea celorlalţi există numai ca ipoteză a minţii mele. Lumea e aşadar reprezentarea mea, lumea e sufletul meu, lumea sunt eu.

(Giovanni Papini, Un om sfârşit, Editura Polirom)

Pana cand, intr-o progresie lenta (…) se ajunge la totala si absoluta imbecilitate in care nimeni nu-si mai aduce aminte de nimic, nici macar de lucrurile elementare, cum ar fi de exemplu sa simti ca esti diferit de o piatra sau de un meteorit. Acesta ar fi stadiul de beatitudine.
Cineva a spus ca e o stare foarte asemanatoare cu a plumbului.

(Ermanno Cavazzoni, Calendarul imbecililor, Editura Humanitas)

Cartea e un fantasy pentru tineri, scrisă de Sînziana Popescu, a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, secţiunea de literatură pentru copii şi tineret 2009.

Cine vrea o poate citi în foileton, săptămânal, în Book Review, ediţia românească.

Mi-am aruncat şi eu un ochi pe scriitura dnei Sînziana Popescu, autor prolific de cărţi pentru copii, şi mi s-a părut că textul e stângaci pe alocuri.

Sunt destul de precaut când spun asta, pentru că romanul a fost distins cu ditamai premiul

Iată:

“Lui Vlad i se păru că timpul s-a oprit în loc preţ de câteva clipe. Nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Privea doar feţele luminoase ale părinţilor lui (…), ]n timp ce draperiile imaculate, ce acopereau ferestrele din spatele lor, îi mângâiau, umflându-se în bătaia vântului. Păreau să fi uitat complet de existenţa lui. Erau atât de fericiţi (…), atât de desprinşi de toate cele aflate în jur, şi mai cu seamă de restul lumii, încât Vlad nu îndrăzni să mai facă niciun pas în faţă. Se simţea exact aţa cum ar trebui să se simtă a cincea roată la căruţă“.

Am evidenţiat ceea ce mie unuia îmi sună a nu fi chiar o scriitură de premiat…

Iacă şi CARTEA, la Editura Mediamorphosis…

Înfricoşător la romanul The Lost Symbol (Simbolul pierdut) este că Brown – care n-a tresărit când Vaticanul a condamnat Codul lui Da Vinci şi a boicotat filmarea lungmetrajului Îngeri şi Demoni la Roma – a fost fermecat de cealaltă veche sectă puternică şi secretoasă, masonii.
Cartea lui este mai degrabă o încercare disperată de a intra în graţiile acestora decât o tentativă de a interpreta bizarele rituri şi simboluri masonice care iluminează – ca în Illuminati! – felul în care acest club privat de elită pentru bărbaţi a fost implicat în modelarea capitalei americane şi a civilizaţiei occidentale încă de pe vremea când George Washington a pus piatra de temelie a Capitoliului într-un ritual masonic.
(…)

Brown a devenit bogat şi celebru fără să dobândească vreo brumă de subtitlitate. Personajele lui nu îşi mijesc ochii în întuneric, ci în întuneric beznă. Ele nu sunt uimite, ci mute de uimire.
(…)

La fel ca în cazul Codului lui Da Vinci, nu există nici un climax. Brown ar trebui să nu-şi mai bată capul cu piramidele neterminate, şi să-şi facă griji în privinţa romanelor neterminate. Cel puţin Spielberg şi Lucas ne-au dat o Arcă şi nişte aventurieri. De la Brown nu obţinem cunoştinţe care “să schimbe profund lumea aşa cum o ştim”, ci doar o grămadă de baliverne în stil New Age despre cum noi suntem zeii pe care îi aşteptăm (…)

Ce naiba, Dan?!

(Secrete capitale, recenzie de Maureen Dowd în Book Review nr. 73)

Cei mai mulţi dintre noi suntem obligaţi să ducem o viaţă de duplicitate constantă, sistematică. Sănătatea este bineînţeles afectată dacă zi de zi spunem una şi simţim alta, dacă ne umilim în faţa a ceea ce ne repugnă şi ne bucurăm de ceea ce nu ne aduce nimic decât nefericire.

Sistemul nostru nervos nu este o ficţiune, este o parte din organismul nostru, iar sufletul există material şi se află în interiorul nostru, ca dinţii. Nu ne putem permite să-l călcăm în picioare fără să fim pedepsiţi.

(Doctor Jivago, Boris Pasternak, Editura Elit Comentator)

“Am avut stări nasoale. Depresie, momente în care mă gândeam la sinucidere. Dar nu m-am simţit niciodată singur. N-am simţit niciodată că, dacă cineva ar intra în camera mea, ar alunga ceea ce mă bântuia…”

Când un tânăr l-a întrebat ce să facă în viaţă, i-a răspuns folosind imperativele celor 3 verbe care i-au caracterizat existenţa/opera: Bea, scrie, fute.

Din: Esquire, iulie-august 2009