În editorialul Las’ că ştie ea de ce, domnul Tudor Popescu se lasă prea “traversat de sentimente vizavi de Elenea Udrea” şi uită de limba română. Mai exact, domnul Tudor Popescu face 4 greşeli de abreviere a termenilor de politeţe doamna şi domnul.

Jurnalistul prescurtează astfel:  d-nei Ridzi;  d-nei ministru; d-na Udrea;  d-lui Dan Voiculescu

Domnul Tudor Popescu cade în plasa introducerii inutile a cratimei în abrevierea termenilor de politeţe de mai sus. Abrevierea în acest caz e mai simplă: dna, dlui, dnei etc.

De ce nu se pune cratimă şi de ce nu punem punct după abrevierea termenilor de mai sus, aici şi aici.

etc. (etcetera) – prescurtare provenită din expresia din limba latină, „et caetera” = „şi celelalte”, „si altii”, „si altele” în limba română

EXEMPLE
Avem o gramada de televiziuni romanesti: Pro TV, Antena 1, Euforia, Realitatea TV, etc (GRESIT)
Avem o gramada de televiziuni romanesti: Pro TV, Antena 1, Euforia, Realitatea TV etc. (CORECT)

DE CE NU SE PUNE VIRGULA ÎNAINTE DE ETC.?
Deoarece etcetera, provenit din latinescul et caetera (= si celelalte, si altii, si altele), include in structura sa conjunctia de legatura şi, iar partile de propozitie sau proprozitiile coordonate prin conjunctia şi nu se despart prin virgulă.

DE CE SE PUNE VIRGULA CAND APAR MAI MULTI ETC. UNUL DUPA ALTUL?

Conform lingvistilor, specialiştilor, etc., etc., se pune virgula inaintea lui „etc.” atunci cand avem mai multi „etc.” unul dupa altul.

Punem virgula in acest caz, deoarece etc. substituie parti de propozitie de acelasi fel aflate in relatie de juxtapunere (cand virgula realizeaza legatura dintre cuvinte)

Pamfletul e intre termenii literari suficient de cunoscuti, chiar daca nu dintre cei mai uzuali; iar semnificatia lui n-ar pune probleme deosebite pentru o corecta utilizare cotidiana, in sensul general de scriere satirica prin care sint dezaprobate fapte, oameni, atitudini socotite negative. In lucrarile de teoria literaturii, in dictionarele de terminologie literara, termenul insusi capata determinari mai precise, prin situare temporala si explicatii etimologice. Cuvintul pamflet a intrat in limba romana in secolul al XIX-lea, pe filiera franceza (cf. Pamphlet), desi el s-a format in engleza, unde aceeasi forma s-a datorat alterarii numelui propriu din titlul unei comedii latine: Pamphilus seu de Amore (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea termenului din greaca (pan = tot, phlego = a arde), pentru ca sensurile originare se intersecteaza, in parte, cu sfera notionala actuala. Definitia riguroasa a termenului descrie pamfletul ca o specie literara satirica, in versuri sau in proza, menita sa blameze persoane, idei, opere, intimplari reprobabile, intr-un mod direct si, deseori, violent; procedeele caracteristice pamfletului sint imprecatia, hiperbola, ironia, caricatura etc., prin intermediul carora se urmareste ridiculizarea, suprimarea prin discurs a obiectivului ales. Expresia nemijlocita, patetica, implicata situeaza pamfletul in subordinea liricului. Primele aparitii corespunzatoare unei asemenea structuri formale dateaza de dupa 1500, in scrieri anonime de protest politic si religios. In Frantta secolului al XVIII-lea, pamfletul isi cistiga o notorietate recunoscuta, deopotriva in literatura si in dezbaterile filozofice. Dupa 1800 si pina azi, jurnalisti si scriitori dintre cei mai diversi au impus pamfletul in functie de propria specificitate, dar si de conditiile istorice. Ion Heliade Radulescu, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza au dat stralucire pamfletului romanesc.

Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin citeva invariante definitorii si cu o istorie de citeva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu un stil aparte, nascut si modelat o data cu limbajul, intrind in literatura de la inceputurile ei; de aici jurnalismul l-a preluat ca pe un instrument gata facut, modificindu-i doar in mica masura functia si prcedeele dupa propriile finalitati. Nu intimplator, cind arta elocintei s-a desavirsit in cultura elina, expresia sarcastica, pasionata (proprie pamfletului) si-a gasit si ea momentul unei afirmari maxime. In ultimii ani de glorie ai Atenei, filipicele – marile pamflete ale Antichitatii – incoroneaza oratoria lui Demosthene. Daca ne referim la cultura romana, I.H. Radulescu isi afla inaintasi cu aproape doua secole in urma, in cronicile muntene, unde compunerile pamfletare sint risipite insidios in chiar desfasurarea epica. Exemplele ar putea continua, in literatura propriu-zisa, reluind in plus doar varietatea inciziei pamfletare in cele mai diverse genuri literare: de la poemul epic la nuvela, la roman, la drama, chiar si la lirica erotica ori la exegeza critica (spre a aminti studiile din Nu ale lui Eugen Ionescu). Pamfletul, ca expresie particulara, ca stil cu proceduri caracteristice se afirma in toata varietatea limbajului, de la vorbirea cotidiana la articolul de ziar sau in literatura.

Revenind la istoria pamfletului, sa repetam ca nu e intimplatoare impunerea lui in secolul enciclopedistilor, aproape toti inclinati sa critice prejudecatile cu duritati pamfletare. Secolul al XVIII-lea este si secolul ideologiei in sensul de constiinta a politicii, suma de idei in stare sa ghideze evolutia societatii, afirmindu-se partizan si polemic, fara concesii si fara nuante. In chip substantial, pamfletul e o structura artistica ideologizata, pusa in slujba unui program, a unui punct de vedere pe care insa il sustine doar prin negatie; el se construieste in virtutea unei ideologii a contestarii, vizind neantizarea oricarei opozitii. Desi exclude dialogul, pamfletul isi construieste strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului, celalalt tinta discursului pamfletar.

Paradoxal, in ciuda atitudinii sale discretionare, a ideologiei sale totalitare, pamfletul nu poate exista decit intr-un regim de libertate. In societatile care au precedat democratia Eladei, in imperiile asiatice, in Egiptul antic (toate supuse tiraniilor), nu s-a putut dezvolta decit elocinta encomiastica, panegiricul ca expresie caracteristica. Mult mai aproape de noi, in dictaturile comuniste, pamfletul aproape disparuse sau supravietuia intr-o marginalizare controlata, in umbra imnurilor si odelor. Pamfletul isi gaseste in conditiile libertatii propria conditie, deoarece ascunde in structura lui, chiar negind-o, ereditatea polemicii, a disputei de idei. Formal, pamfletul are aparenta unei confruntari de opinii; in fond, interlocutorul e o absenta, motiv pentru care pamfletul nu explica, nu argumenteaza, nu aduce probe si nu ofera drept la replica. Pamfletul isi impune adevarul in fata unui preopinent predestinat sa dispara: caricaturizat, impins in derizoriu, desfiintat cu sarcasm.

Pamfletul poate incheia o polemica, dar nu se poate implica in desfasurarea ei. Pamfletarul e un polemist ratat: fie ca ii lipseste spiritul critic, fie ca interlocutorul nu e capabil sau nu e demn de dialog.
E. Lovinescu, el insusi un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre spiritul polemic si spiritul pamfletar in raport cu spiritul critic. Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii si cea mai obisnuita. Critica este expresia unui act intelectual si formuleaza o judecata de valoare sprijinita pe pilotii argumentarii logice; pamfletul este expresia unei stari afective in nici o legatura cu logica si chiar cu adevarul. Fiind dezavuat ca valoare critica, nefiind decit o stare emotiva, o vibratie, o exaltare, pamfletul se salveaza prin valoarea estetica, fiind o arta, ca poezia lirica, sau ca satira. Tocmai Arghezi, aruncat de Lovinescu in tagma pamfletarilor de cuvinte si acuzat cu asprime pamfletara (A spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga), l-a confirmat pe critic dind pamfletului autonomia si gratuitatea perfectiunii artistice: pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira  si poate fi cultivat prin frumusetea lui. In slujba frumusetii, toate mijloacele sint licite, pina si insulta ori injuria: A injura e o arta literara tot atit de spinoasa ca si lauda in acatiste. In pamfletele lui Arghezi (ca si in poezie), uritul si ocara se decanteaza in esente pure.

Si totusi, afirmatia de mai sus, coerenta cu intreaga demonstratie, nu e corecta. Arghezi nu e un pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sint exceptii, ies din ordinea criteriilor normale. Injuria, insulta, violenta verbala sint lucruri prea sensibile (si prea importante!) spre a le lasa pe seama pamfletarilor, fara conditii. Pamfletul nu se naste decit la somatia actualitatii imediate. El reprezinta un raspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea (oricit ar fi de impulsive, de temperamentale) nu pot fi dispensate de o responsabilitate civica. In numele ei, toate mijloacele sint legale. In pamflet, cuvintele pot exploda si rani, pot improsca in jur otrava; dar isi innobileaza violenta printr-o edificare in ordine morala. Pamfletul isi justifica, astfel, existenta in prezent. Daca autorul este si un artist autentic, pamfletul isi amaneteaza existenta in posteritate. Pamfletul, scria tot Arghezi, este un gen literar, jumatate actual si jumatate etern. Incape in el actualitatea, atit cit Margareta incape in Faust. Idealul moral si idealul artistic sint complementare in destinul sau.

Ca structura artistica (mai mult, dar si mai putin decit o specie literara) pamfletul este o forma cu fond facultativ. In receptarea din prezent, tratarea pamfletara a unui anume argument se justifica doar prin arta pamfletarului; altfel, exista solutii alternative. In receptarea ulterioara, daca arta a impus pamfletul in eternitate, fondul (ramas fara sens intr-un trecut uitat) nu mai are nici o importanta. Dar in nici una din aceste doua posibilitati, in care arta e determinanta, morala nu poate fi facultativa.

(Pamfletul intre fond si forma, Ion Vasile SERBAN)

1. Stilul – mod de exprimare verbala sau scrisa; reprezinta insumarea trasaturilor caracteristice care particularizeaza modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor.

Se pot distinge:
- stilul propriu unui gen sau unei specii literare (stilul dramatic, epic, liric)
- stilul unui curent artistic (romantic, clasic, realist etc)
- stilul epocii
- stilul national

2. Stiluri functionale – sunt varietati ale limbii literare comune, diferentiate intre ele prin trasaturile lingvistice determinate de un anumit factor socio-cultural care conditioneaza comunicarea si prin functia pe care o au ca mijloace de comunicare in diverse domenii de activitate.

In limba romana au fost acceptate urmatoarele stiluri:
- stilul stiintific si tehnic
- stilul juridic-administrativ (oficial)
- stilul beletristic (artistic)
- stilul jurnalistic

a. Stilul stiintific si tehnic
- are functie de cunoastere
- este cel mai permisibil si dinamic stil, deoarece absoarbe numeroase neologisme
- manifesta tendinta de respectare a sensurilor de baza, unanim cunoscute, ale cuvintelor
- evita ambiguitati printr-o terminologie specifica
- foloseste neologisme specifice fiecarui domeniu de activitate, multe de circulatie internationala
- dezvolta un adevarat jargon de specialitate
- foloseste drept modalitati de comunicare: monologul scris, monologul oral si dialogul oral
- limbajul manualelor, tratatelor, dictionarelor, studiilor

b. Stilul administrativ-juridic
- cunoaste doua variante: cea juridica (textele de legi si tratatele care le comenteaza) si cea administrativa (actele si documentele oficiale)
- functia este de stricta informare asupra unor probleme de interes general
- este specific domeniului public si relatiilor oficiale cu institutiile administratiei de stat sau cu alte state
- limbajul este precis
- utilizeaza sintagme fixe de adresare si de formulare a continuturilor informative, numite sabloane sau clisee (“solicit prin prezenta”, “subsemnatul…”)
- este stilul impersonal
- impune o exprimare clara, precisa, neatractiva
- presupune tipuri de acte specifice: cerere, process-verbal, referat, dare de seama, memoriu, decizie, adeverinta, adresa, hotarare de guvern, ordonanta de urgenta

c. Stilul beletristic (artistic)
- are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva)
- foloseste frecvent sensul de baza secundar si cel figurat al cuvintelor
- se caracterizeaza prin originalitate, noutatea limbajului, varietate lexicala
- recurge la figuri poetice sau retorice

d. Stilul jurnalistic sau publicistic
- este caracteristic mass-media, fiind destinat unui public eterogen, cu o pregatire profesionala diferita sau cu diverse niveluri de cultura
- are un vocabular variat si bogat
- este utilizata limba literara, alaturi de formulari specifice limbajului cotidian
- este caracterizat prin amestecul de elemente ce provin din celelalte stiluri functionale
- apar clisee lingvistice (“orasul din Banie”, “fratii nostril de peste Prut”, “perla litoralului”)
- apeleaza la procedee menite sa capteze atentia cititorului: titluri si subtitluri incitante, utilizarea unor imagini, ilustratii grafice, culoare etc
- aici se includ: anuntul, apelul, articulul, interviul, cronica, declaratia de presa, editorialul, reportajul, stirea, textul publicitar

3. Stilul epistolar – ilustreaza trasaturile specifice necesare in redactarea unei scrisori

Forme ale stilului epistolar:
a. stilul epistolar familial:
- contine corespondenta private, scrisori familiale, de dragoste, de multumire, de condoleante, telegrame, illustrate, bilete, felicitari, e-mail-uri
- exprima relatii foarte apropiate, familiale, cordiale, ce presupun folosirea diminutivelor, formule de adresare cu forme intime, continut personal
- formula de incheiere ilustreaza relatiile apropiate dintre expeditor si destinatar
- exista scrisori familiale, amicable, de felicitare, de condoleante, de dragoste, de multumire

b. stilul epistolar oficial:
- contine corespondenta de interes administrative si juridic, scrisori de afaceri, oferte de serviciu, ordine de plata, cereri, reclamatii, memorii, curriculum vitae etc
- desemneaza relatiile dintre o persoana fizica si o institutie
- sunt destinate schimbului de informatii
- sunt obiective, concise
- se redacteaza in stil neutru
- contin date exacte
- se inregistreaza in mod official, cu numar
- se folosesc in relatii de afaceri, de colaborare politica, stiintifica sau culturala
- exista scrisoare de cerere-oferta, de oferta-raspuns, scrisoare de intentie, scrisoare de recomandare, scrisoare de felicitare

c. corespondenta literara
- consta in schimbul de scrisori dintre doua personalitati culturale

SURSA: www.didactic.ro

Conjuncţia coordonatoare conclusivă DECI nu se desparte nici ea prin virgulă:

a) atunci când este aşezată în interiorul propoziţiei. Exemple: România deci face un prim pas…; Să termin deci ce spuneam.

b) atunci când e despărţită prin punct de propoziţia anterioară cu care se coordonează. Exemple: Deci fierbeţi laptele şi menţineţi-l pe foc…; Deci părerea mea este că nu te poţi specializa…

———–

Regula conform căreia conjuncţia “deci” nu se desparte prin virgulă în interiorul propoziţiei se aplică şi adverbului “totuşi”. Exemple: Dacă totuşi vrei să pleci, pleacă; O întrebare totuşi persistă.

(Adaptare după Vorbiţi şi scrieţi corect, de Ilie Ştefan Rădulescu, Editura Teora)

(…)
a) Când subiectul (multiplu) se află înaintea predicatului, acordul formal al acestuia din urmă este la plural – Exemple: Talentul şi dorinţa de a se impune nu e suficient (corect: Talentul şi dorinţa de a se impune nu sunt suficiente); (…) Recoltarea, transportul şi folosirea ca materie primă era subvenţionată (corect: Recoltarea, transportul şi folosirea ca materie primă erau subvenţionate); Alegerea şi demiterea conducerii instituţiilor publice de interes local poate fi făcută uneori de Consiliul Local (corect: Alegerea şi demiterea conducerii… pot fi făcute…)

b) Când subiectul (multiplu) este aşezat după predicat, pe lângă acordul formal recomandat, este tolerat, admis, acordul prin atracţie cu primul termen al subiectului – Exemple: La ce preţ se va vinde grâul şi orzul? (recomandat: La ce preţ se vor vinde grâul şi orzul?); Ne sare în ochi un dozator fantomă la care se comercializa bere şi suc (recomandat: Ne sare în ochi un dozator fantomă la care se comercializau bere şi suc)

(Vorbiţi şi scrieţi corect, Ilie Ştefan Rădulescu, Editura Teora)

La întrebarea cuiva “Cât e ceasul?”, firesc ar fi să răspunzi “E ora…” (nu “E orele…”), pentru că, fiind predicativ şi personal, verbul a fi e obligat să se acorde în număr cu substantivul ora, care îndeplineşte funcţia de subiect. Este foarte adevărat că, datorită atracţiei exercitate de numeralul ce indică (de la doi în sus) ora, substantivul apare la plural, iar în acest caz verbul trebuie să fie şi el la plural (“sunt orele două”, “sunt orele douăsprezece”, sunt orele douăzeci şi două” etc.), dar acest mod de construcţie nu mi se pare cel mai potrivit: “Cât e ora?”; “Sunt orele…”.
(…)
De altfel, definiţia îmsăşi a orei (a se vedea DEX) susţine acest lucru, ea vizând “momentul arătat de fiecare dintre cele douăzeci şi patru de părţi în care e împărţită o zi, fiecare dintre cifrele inscrise pe cadranul unui ceasornic, care marcheaza acest moment” (subl. ns.)
(…)

(Vorbiţi şi scrieţi corect, Ilie Ştefan Rădulescu, Editura Teora)

TUDOR ARGHEZI
O nunta cosmica sta la originea creatiei universale si a celei poetice. Nunta inseamna iubire si fecunditate. Din iubire se iveste samanta; din iubire se intrupeaza cuvantul.

ION BARBU
Nunta, inteleasa ca patrundere in miracolul creatiei universale. Oul e simbol al misterului nuntii. In structura lui duala se reprezinta lumea de dinaintea nuntirii, “increatul”, dar si cea care va iesi la lumina. Banalul ou arata ca microscosmosul repeta mnacrocosmosul.

TUDOR ARGHEZI
Poezia aspira catre frumusetea neostentativa, virginala, de-nceput.
Poezia iubeste forma de gheata a laturilor corecte.

ION BARBU
Rostul cel mare al poeziei e “recastigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumusete”.
Poezia de tip coral (l’hymne des coeurs spirituels) accede la functia originara a cantului.
Poezie si geometrie, ambele reprezinta o forma bine delimitata.

cuvant adoptat dupa frantuzescul philosophie, inseamna “stiinta constituita dintr-un ansamblu inchegat de notiuni si de idei care interpreteaza si reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale; conceptie generala despre lume si viata (…)

“Din greaca moderna – precizeaza acelasi academician citat anterior [Alexandru Graur] – s-a raspandit pronuntarea cu “z”, ca in franceza sau in germana, care s-a generalizat, ceea ce a dus si la scrierea cu z, impusa de normele actuale”. In ultima vreme filozofii nostri au inceput sa scrie cu s, justificand abaterea de la norme prin faptul ca “filosof” e format in greceste din “philos” (iubitor) si “sophia” (intelepciune), iar daca scriem filozof, partea a doua este grecescul “zophos” (intuneric), ceea ce ar putea duce la o intelegere gresita, dar care “nu i-a deranjat pe francezi si pe germani si nu vad de ce ne-ar deranja pe noi” (Al. Graur).

(Ilie Stefan Radulescu, Vorbiti si scrieti corect, Editura Teora)

* nume popular dat căpeteniei dracilor; tartor

Etimologie: rusă iscariotski, după (Iuda) Iscarioteanul, unul dintre apostoli, care l-a vandut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginți, potrivit Bibliei. Supranumele de Iscarioteanul semnifică “omul din Kerioth” (sau Carioth, Qeriyyoth), orașul de origine al lui Iuda, situat în sudul Iudeei, aproape de Hebro (…)

(Octavian Laiu-Despău, Dictionar de eponime, Editura Eurostampa)