La începutul anilor 50, campionul bombardierelor strategice în SUA era faimosul, agresivul şi dictatorialul general Curtis LeMay, şeful departamentului Strategic Air Command din cadrul Forţelor Aeriene (…) După război, el a creat o forţă militară ce a asigurat timp de ani de zile întâietatea Americii. Aceasta putea lansa bombe nucleare asupra unor ţinte strategice din Uniunea Sovietică, Europa de Est şi China, omorând, dacă era nevoie, până la 60 de milioane de oameni (conform unei estimări secrete din 1954).

După cum relevă Sheeha, problema cu LeMay era că, pe la mijlocul anilor 50, “nu mai era dispus să asculte nici o opinie contrară ideilor lui preconcepute”. El era convins că bombardierele lui pe care le lăuda ca fiind “cel mai bun vehicul” în “lupta contra puterii aeriene sovietice”, reprezentau elementul-cheie care va duce la câştigarea războiului rece. LeMay susţinea chiar că SUA n-ar mai trebui “să facă depozite de arme convenţionale” pentru că sunt “depăşite” şi ar trebui să recurgă doar la echipament nuclear (…)

Din fericire pentru noi to’i, a găsit un adversar pe măsur, în eorul cărţii lui Sheehan, generalul Bernard Schriever (…) Născut în 1910, în nordul Germaniei, Schriever a venit în Statele Unite în 1916 împreună cu mama sa, pentru a-şi cunoaşte tatăl, fost ofiţer în armata germană (…)

Neavând aceiaşi ochelari de cal ca LeMay, Bennie Schriever şi-a dat seama că Uniunea Sovietică avea să-şi bazeze sistemul de apărare în viitor nu pe bombardiere, ci pe rachete balistice intercontinentale, capabile să lovească ţinte din Statele Unite cu doar 15 minute de avertisment prealabil. Kremlinul perfecţiona, de asemenea, cu rapiditate rachetele sol-aer, care puteau distruge în timpul zborului îndrăgitele bombardiere ale lui LeMay. Schriever era îngrijorat că, dacă Pentagonul nu îşi reorienta imediat ambiţiile dinspre bombardiere înspre rachete, Kremlinul avea să fie capabil în doar câţiva ani să ameninţe întraga planetă

(…) Scriever a devenit o persoană indispensabilă în crearea rachetelor balistice intercontinentale în timpul războiului rece (…) Eisenhower a ordonat în secret Pentagonului să producă rachete balistice intercontinentale cu maximă urgenţă (…) Uniunea Sovietică testa deja rachete balistice cu rază medie de acţiune (…)

Succesul lui Schriever poate fi măsurat în mărimea arsenalului: în decembrie 1962, SUA se putea lăuda că 132 rachete balistice intercontinentale Atlas le apără de Uniunea Sovietică (…) “I-am bătut pe ultima sută de metri”, avea să spună ulterior Schriever.

(Extras din “Apărare antirachetă”, articol apărut în Book Review, ediţia română, 5 octombrie 2009)

George Kennan s-a făcut remarcat în 1946, când administraţia Truman a vrut neapărat şi urgent să înţeleagă motivele ostilităţii sovietice faţă de Occident. Fiind cel mai important diplomat al ambasadei americane din Moscova, Kennan a oferit răspunsuri elocvente şi convingător argumentate. Beligeranţa sovietică izvora dintr-un amestec de ideologie marxistă şi luptă pentru putere de modă veche, afirma el. După care a propus ca Washington-ul să adopte o politică prin care nu confrunta direct Moscova, ci îi dejuca planurile, opunându-se comuniştilor oriunde aceştia tindeau să-şi extindă influenţa dincolo de graniţele proprii. Kennan a prezis că, pe termen lung, această zădărnicie a expansiunii comuniste avea să conducă la slăbirea şi apoi prăbuşirea sistemului sovietic.
(…)
Kennan credea că Uniunea Sovietică, oricât de respingătoare ar fi fost ea, reprezenta o ameninţare militară minoră faţă de Occident şi a propus ca Statele Unite să se bazeze mai ales pe mijloace economice şi politice pentru a se împotrivi expansiunii comuniste. Alţi demnitari, printre acre un loc de seamă îl ocupă Paul Nitze, care i-a urmat lui Kennan în postul de şef al Corpului de Planificare Politică, vedeau situaţia cu totul altfel, mai ales după izbucnirea războiului din Coreea, în 1950. Kennan a privit cu regret în timp ce Statele Unite a investit ulterior resurse uriaşe în armament şi baze militare.

(Prieteni, nu aliaţi, articol în Book Review, ediţia 14 septembrie 2009)

(…) Tot Occidentul a devenit un mozaic de regate barbare: ostrogoţi în Italia, vandali în Africa, suevi în Galicia, vizigoţi în Spania şi la sud de Loara, burgunzi în Valea Ronului. În nordul Galiei, ultimii romani conduşi de Syagrius sunt cuceriţi de Clovis în 486; acesta îi striveşte pe alamani în Valea Rinului şi-i respinge pe vizigoţi în Spania. În sfârşit, în Spania s-au stabilit anglo-saxonii. Astefl, la începutul secolului al VI-lea n-a mai rămas nici un petec de pământ supus împăratului. Las prima vedere, catastrofa pare uriaşă (…) Privita ceva mai îndeaproape totuşi, pare mai puţin importantă.

Împăratul nu a dispărut din punct de vedere juridic. Nu a cedat nimic din suveranitatea sa. El continuă vechea ficţiune a confederaţilor (…)

Numai anglo-saxonii îl ignoră. Pentru ceilalţi rămâne un suveran eminent. Theodoric guvernează în numele lui. Regele burgund Sigismund îi scrie în 516-518: Vester quidem est populus meus [Poporul meu este al tău]. Clovis se mândreşte cu faptul că a primit titlul de consul. Nici unul nu îndrăzneşte să-şi ia titlul de împărat.

Pentru aceasta va trebui să-l aşteptăm pe Carol cel Mare. Constantinopolul rămâne capitala acestui conglomerat. Această capitală va arbitra conflictele dintre regii vizigoşi, ostrfogoţi şi vandali (…) Ceea ce supravieţuieşte este Romania.

(Mahomed şi Carol cel Mare, Henri Pirenne, Editura Meridiane)

Dintre toate particularităţile acestei admirabile realizări care a fost Imperiul Roman, caracterul său mediteranean este cel mai izbitor, fiind totdată esenţial. Deşi Imperiul este grec în Orient, latin în Occident, unitatea sa se extinde asupra ansamblului provinciilor tocmai datorită acestui element: marea. Mare nostrum, în sensul cel mai exact al expresiei, vehiculează idei, religii, mărfuri. Provinciile din nord, Belgia, Britania, Alemania, Rhetia, Noricum, Panonia nu sunt decât fortificaţiile sale cele mai îndepărtate împotriva barbariei. Viaţa se concentrează pe malul marelui lac (…)

Realizând ceea ce nu putuseră goţii, [vandalii sub] Genseric reuşesc ca în 427, cu ajutorul corăbiilor de la Cartagena, să străbată strâmtoarea Gibraltar şi să debarce 50.000 de oameni pe coasta africană. Aceasta a constituit pentru Imperiu o lovitură decisivă. Silvian zice că însuşi sufletul Republicii dispare. Când Genseric a cucerit în 439 Cratagina, adică marea bază navală a Occidentului, apoi, la scurt timp, Sardinia, Corsica şi Balearele, situaţia Imperiului în Occident este profund zdruncinată. El pierde Mediterana care, până atunci, fusese marea armă a rezistenţei sale.

(Mahomed şi Carol cel Mare, Henri Pirenne, Editura Meridiane)

Ei erau puşi să depene urzeala de cum împlineau cinci sau şase ani. (…) Am văzut copii de patru ani şi jumătate care făceau acest lucru! (Villerme, Starea fizică a muncitorilor din manufacturile de lână, bumbac şi mătase, 1840)

Pentru a câştiga câţiva bani, un copil munceşte de la şase dimineaţa până la şapte seara în timpul verii; de la şapte dimineaţa până noaptea în timpul iernii, stând în picioare (…) – Emilie Michel, Analale carităţii, 1845

Poeţii cântau mai ales în vremea lui Augustus, părintele Romei şi instauratorul Principatului, cele patru vârste şi mai ales vârsta de aur. Astfel poporul îşi manifesta dorinţa de a înlătura relele sociale şi a reveni la viaţa din vârsta de aur.
Astfel există în legende patru vârste ale omului: de aur, de argint, de bronz sau aramă şi de fier. Prima a fost cea de aur pe care poetul Ovidiu o descrie astfel în opera sa „Metamorphoses”: „Prima vârstă a fost cea de aur, aceea a primăverii veşnice. Ea era de la sine, fără vreo judecată şi fără vreo lege, respecta dreptatea şi încrederea. Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă fără judecată. Oraşele încă nu erau încinse cu şanţuri adânci. Nu exista nici lungul bucium, nici încovoiatul corn de aramă, nici coifuri, nici săbii; fără îndatorirea armelor semiţiile trăiau în linişte, într-o odihnă plăcută. Pământul însuşi, slobod şi neatins de greblă sau de vreun fier de plug, producea totul de la sine… Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul, fără ani de odihnă, unduia galben de spicele-i grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din stejarul verde picura galbenă mierea.” Tibul referindu-se la această primă vârstă exclama în „Libri Elegiarum”: „Cât de fericit era omul sub domnia lui Saturn!”
Vârsta de aur era sinonimă cu perioada în care Saturn a trăit printre oameni. El a fost zeul agriculturii, cel care i-a învăţat pe romani agricultura, fiind asociat domniei regelui latin Ianus. Tibul spune: „Nu erau nici vrăjbi, nici arme, nici războaie, arta criminală a vreunui fierar nu ciocănise spada. Pomii de la ei înşişi dădeau mierea şi spontan oile veneau să-şi ofere laptele oamenilor care n-aveau nici o dorinţă”. Natura îi hrănea pe oameni care nu-i dădeau nimic în schimb. „Râuri de vin curgeau în văi şi mierea picura din arbori”, ne povesteşte Vergiliu în „Georgica”. Aceasta a fost prima vârstă, vârstă de aur, vârsta după care tânjeau toţi muritorii. Se spune că Sybilla proroceşte în cartea sa revenirea la o nouă epocă de aur în care laptele şi mierea vor curge din nou şiroaie, în care nu va mai exista nici un război, iar lupul, mielul şi pantera vor locui împreună.
Vârsta de aur este sinonomă cu perioada în care oamenii convieţuiau în paradis conform scrierilor creştine, iar ceea ce Sybilla a prorocit, o nouă vârstă de aur, este sinonomă cu perioada de o mie de ani din creştinism. Dar conform scrierilor antice din domeniul mitologiei după vârsta de aur a urmat cea de argint, care de asemenea era o vârstă bună şi fericită pentru om. Ea a fost descrisă de Ovidiu în opera sa „Metamorphoses” astfel: „După aceea Saturn a fost aruncat în Tartarul cel întunecat şi lumea era sub stăpânirea lui Jupiter; s-a instaurat vârsta de argint. Vârsta de aur s-a deteriorat şi mierea a devenit mai preţioasă ca aerul. Jupiter a limitat perioada primăverii şi din cauza aceasta a pus iarna, vara şi toamna cea nestatornică şi primăverii i-a asigurat un scurt timp, iar anul l-a împărţit în patru perioade. Atunci a început să bată primul aer uscat şi fierbinte şi s-au pornit şi vânturile îngheţate. Seminţele cerealelor erau ascunse şi imediat s-au auzit gemetele boilor de la jug. Tot atunci s-a construit şi prima casă”. Astfel vârsta de argint aduce după sine apariţia celor patru anotimpuri, apariţia primelor case, faptul că pământul a devenit neroditor iar boul trebuia înjugat la plug şi pus să are pământul. Această vârstă a avut şi o cauză: lupta purtată în cer între Jupiter şi Saturn şi apariţia dorinţei de putere a zeilor. Ovidiu ne povesteşte că a urmat o a treia vârstă: „după aceea a urmat a treia vârstă, cea de aramă, mai sălbatică decât prima şi mai oribilă, în care au apărut armele. Însă nu a fost o vârstă în care crima să fie prezentă”.
Vârsta de aramă este sinonomă cu înăsprirea condiţiilor de viaţă şi cu apariţia primelor arme. În religia antică se spune că Nimrod a fost primul rege care a construit arme. Este de remarcat faptul că oamenii încă nu au ajuns să se ucidă între ei. Dar Ovidiu ne descrie şi ultima vârstă, cea de fier: ”cea mai dură este ultima, de fier, în vene a izbucnit orice nelegiuire. A fugit ruşinea, adevărul, încrederea, care au fost înlocuite cu înşelăciunea şi crima”. Tot Ovidiu ne spune că în acestă perioadă a apărut şi războiul pe lume, iar mâinile oamenilor s-au murdărit de sângele celor ucişi. Se certa fiul cu tatăl, socrul cu ginerele, soţul cu soţia. În nimeni nu mai puteai să ai încredere. Aceasta a fost perioada când giganţii se spune că au dorit să-l dea jos din cer pe Jupiter. Umbrele celor morţi veneau mereu în împărăţia lui Pluton trecând fluviul Stinx. Pământul şi-a retras roadele sale. Aceasta este împărţirea celor patru vârste ale omenirii înainte de Potop: aur, argint, aramă şi fier.

(Povestioare cu tâlc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel)

(16) Campania electorală se bazează pe două strategii: dobândirea sprijinului prietenilor şi dobândirea favorii poporului. Sprijinul prietenilor se obţine graţie favorurilor şi serviciilor făcute, graţie unei prietenii vechi, precum şi blândeţii, afabilităţii caracterului. În cazul campaniei electorale, noţiunea de prietenie trebuie însă înţeleasă într-un sens mai larg decât în viaţa cotidiană. Trebuie consideraţi prieteni toţi cei care îţi arată interes, te cultivă şi îţi vin şi acasă (…)

(18) Apoi trebuie să-ţi faci prieteni de tot soiul: ca ornament, vor servi oamenii iluştri prin demnităţile avute şi prin numele lor; chiar dacă nu te pot ajuta să câştigi voturi, aceştia vor da un anume lustru campaniei tale electorale. Pentru asistenţă juridică îţi sunt utili demnitarii, în special consulii şi tribunii plebei. Pentru a câştiga de partea ta centuriile, îţi sunt utili cei care se bucură de o deosebită popularitate (…)
(29) Drept care străduieşte-te să-ţi asiguri toate centuriile făcându-le multe servicii de to felul. Întâi de toate să ţi-i apropii pe cei pe care îi ai sub ochii tăi: senatorii, cavalerii romani şi oamenii întreprinzători şi influenţi ai tuturor celorlalte ordine (…)

(Mic manual de campanie electorală, Quintus Tullius Cicero, Editura Art)

(…) în configuraţia politică a Republicii romane nu existau partide constituite, cu programe politice bine definite: concurenţa politică avea loc între facţiunile aşa-numiţilor optimates şi populares. Primii reprezentau, grosso modo, interesele aristocraţilor (nobiles, patricii) şi ale clasei medii a cavalerilor (ordo equester), cu mare pondere financiară, ami ales în cazul tagmei publicanilor, care erau arendaşi şi antreprenori în însărcinarea statului. Popularii reprezentau diferite straturi ale plebei urbane, inclusiv proletarii.

Între programele lor politice nu existau delimitări precise, ele putând include elemente proprii facţiunii adverse. În Senatul roman, dominat de optimaţi, se găseau şi reprezentanţi ai cavalerilor şi ai plebei, care urcaseră treptele acelui cursus honorum (…)

(Mic manual de campanie electorală (Prefaţă), Quintus Tullius Cicero, Editura Art)

(…) Ceea ce dorea pentru toate neamurile asuprite, Eminescu o dorea şi pentru neamul nostru. În 1871, cu sufletul cutremurat de suferinţele provinciilor locuite de Români, Eminescu înalţă un entuziast imn prin care cheamă pe toţi fraţii la lupta pentru libertate. În aceeaşi poezie el îndeamnă la ridicarea armelor pentru salvarea Basarabiei ce ne cere ajutorul, se adresează Transilvaniei datoare să-şi trimită fiii ei, „şoimii munţilor Carpaţi”, arată Bucovinei starea-i de plâns ca roabă la străini şi cu pământul sfânt pângărit şi-i spune că datoria porunceşte pornirea la luptă. Românii de pe Criş şi Mureş, cei din Maramureş – toţi trebuie să se ridice.
În viziunea luptei de eliberare Eminescu îi vede înfrăţiţi pe toţi Românii. El a întrezărit clipa în care Românii de pretutindeni vor sângera pe câmpurile Europei înfrăţindu-se în moarte, pentru ca pe temeiul sacrificiului urmaşii să se înfrăţească în viaţă.
Durerea Transilvaniei îi smulge lui Eminescu cele mai emoţionante pagini din Geniu pustiu. Maria, fiica martiră a preotului sugrumat şi batjocorit de Unguri, e pentru Eminescu simbolul naţiunii noastre care nu mai avea nădejde decât în bunătatea şi tăria divină.
Însă prin glasul lui Mureşanu, Eminescu proclamă rezistenţa neamului la toate nnenorocirile ce s-ar abate asupra lui, iar prin vorbele Luminii ni se arată nădejdile într-un strălucit viitor.
Eliberarea Transilvaniei e o certitudine în concepţia politică a lui Eminescu. Arătând de ce nu ne temem de Maghiari, de ce însuşi renegaţii nu vor putea să ne facă rău, Eminescu aşteaptă îndreptarea lucrurilor de la ziua libertăţii care trebuie să vină: „În fine Românii naţionalişti vor lucra spre binele nostru, Românii renegaţi fără să vrea chiar spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre şi apoi veţi vedea”. Apăsării ungureşti neamul nostru îi opune rezistenţă nebiruită şi nădejdea că un nou soare va să se aprindă odată în Orient. Neamul nostru a dormit cam mult, dar aceasta i-a adăugat noi forţe pentru ziua Dreptăţii care trebuie să vină: „E pietroasă şi’ncovoiată calea Dreptăţii, dar e sigură”.
În poezia-variantă Mureşanu, Eminescu e preocupat de aceeaşi chestiune. În prima parte a poeziei, poetul de deznădăjduit de relele pe care le vede în lume. Gândindu-se la viitorul naţiunii noastre, pesimismul îi cuprinde sufletul. Răul triumfă pretutindeni, fără drept o gintă apasă pe alta. Trecutul neamului nostru e plin de dureri, cine ştie dacă şi viitorul nu va fi tot astfel? În apăsarea pe care a suferit-o neamul nostru, Eminescu nu vede o simplă întâmplare oarbă, ci triumful plănuit al răului, fiindcă răul e sâmburele lumii. Aceia ce lumea numeşte bravură, onoare, evlavie nu e decât instinct josnic care sfărâmă pe cel slab, care te face să doreşti mărimi. Dreptatea universală e dreptul puterii de-a împila pe cei slabi, gintă mare e aceea ce se ridică pe spinarea celor mici. Numai neamurile rele se menţin în putere; o naţiune la care triumfă binele, e o naţiune ce merge spre decădere. Şi totuşi, cu toate aceste gânduri amare asupra vieţii naţiunilor, Eminescu exprimă prin Mureşanu nădejdile ce încolţesc în inima sa, credinţa în ridicarea neamului. Un cald patriotism îl face pe Eminescu să întrevadă triumful viitor al neamului, mărirea lui şi să-i dorească moartea mai degrabă, decât o veşnică sclavie.
Sclavia pe care-o îndura Transilvania nu l-a făcut pe Eminescu să-şi piardă nădejdea în triumful ideilor de dreptate şi libertate. Încrederea în forţa vitală a neamului o exprimă el şi-ntr-o notiţă manuscrisă: „Noi asigurăm că Românii să vrea numai, în trei zile s-ar părea că de când e lumea şi pământul n-a existat picior de Ungur în Ardeal. Dar nu vor şi ei ştiu bine de ce nu vor”
Nici starea Bucovinei nu poate nimici nădejdile poetului. El o apără împotriva atacurilor ce-i dau României înşişi, împotriva lui Petrino, de pildă, inamicul ideii confensionale, şi arată că chestia confensională e chestia averilor naţiunii române şi că apărând confensiunea proprietară a acestor averi, înseamnă a apăra averile din moşi strămoşi ale naţiunii. Eminescu spune cu curaj că dacă-i vorba de secularizarea acestor averi, aceasta nu se poate face decât de guvernul României. Totodată, luând apărarea boierimii bucovinene şi lăudând delegaţii care în Dietă vorbeau româneşte cu toată opoziţia guvernulu, în vorbele lui Eminescu e bucuria sufletească a unui mare naţionalist. El scrie şi aceste cuvinte în care-i o întrezărire a vremilor viitoare: „Dumnezeul mulţimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc şi prin flamurile noastre. Sus flamura, jos masca”. Vorbind de răpirea Bucovinei şi de suferinţele sub Austrieci a acestui pământ smuls din trupul Moldovei, Eminescu povesteşte legenda după care în noaptea raptului portretul lui Ştefan cel Mare la Mănăstirea Putna s-a întunecat, iar candelele de pe mormânt s-au stins de la sine şi încheie articolul cu întrebarea: „Aprindese-vor candelele de pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?”
Acest articol asupra răpirii Bucovinei a apărut încadrat în negru, în 1877. În el, Eminescu afirmă hotărârea noastră nestrămutată de-a nu uita rana ce ni s-a făcut în trupul neamului, de-a nu uita pământul sfânt ce ne-a fost răpit: „Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastră mâni o vom deschide de a pururea, cu a nostre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Jerusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul Domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui Mitropolit, care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre Domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeetorul de legi, acolo Ştefan zidul de apărare al creştinătăţii”.

Poetul are încredere în triumful românismului. Într-o variantă a unei părţi din tabloul dramatic Mureşanu, el ne spune că naţiunea de pe-o parte şi de pe cealaltă a Carpaţilor are de împlinit sublime idealuri.
Eminescu crede într-o putere oarbă ce va da într-o zi dreptate poporului românesc. Legile tainice ale Universului lucrează pentru triumful naţiunii. Eminescu face într-o notiţă izolată următoarea confesiune: Dar ţie zic/ Mult iubit popor românesc/ Există în secret Dumnezeul lumii/ Mecanica Universului.

M. Eminescu nu-i omul echivocurilor, ci exprimă clar credinţa în unirea tuturor Românilor. Problema aceasta îi agită şi pe alţii în epoca lui Eminescu. Prin influenţa rusească, ideea unităţii capătă formularea încă de la începutul veacului al XIX-lea. La Români, ideea se întrevede la Kogălniceanu, care-şi intitulează revista Dacia literară, apoi la Ion Maiorescu. La 1848 şi în timpul Unirii Principatelor ideea e des exprimată.
Şi Russo visează o Dacie politică cu capitala Roma; şi Bălcescu, el însuşi cu mâna-i tremurândă în vreme ce boala-i sfâşia pieptul, scria din Hyères, la 17 dec. 1850, salutând ziua în care va domni în lume Dreptatea şi Frăţia, când şi Românii vor fi toţi la un loc, una, liberi şi fraţi.

Mai aproape de Eminescu, Hasdeu exprimă aceleaşi nădejdi. Astfel, el scrie odată: „Le démembrement de l’Autriche serait le meilleur moyen de réconcilier la France avec la Prusse, en assurant en même temps une paix durable à l’Europe par le principe des nationalités. Les provinces allemandes reviendraient à la Confédération germanique. La Transylvanie, La Bucovine et la portion aliénée du Banat de Craiova., une fois rendues à la Roumanie, le tout formerait un grand état homogène, capable de garantir, l’action latine en Orient…La Galicie, éminemment par population et par origine, serait annexée à la Russie, qui restituerait à son tour à la Roumanie le reste de la Bessarabie”. Hasdeu exprimă şi în poezia Severin ideea unităţii naţionale. Alecsandri, în timpul c ând ruşii ne smulgeau Basarabia după Războiul Indepedenţei, exprimă visul unirii Românilor, într-o scrisoare către Iacob Negruzzi. El spune că la congresul din Berlin ni s-a dat o lovitură de măciucă, dar că Românul nu pierde cu una – cu două. Vom sfârşi prin a triumfa, mai ales că avem în favoarea noastră împrejurările politice: „totodată avem şi ajutoruri oculte, avem nihilismul care-i cancerul Rusiei, avem socialismul care roade rărunchii Germaniei, ei lucrează pentru noi. Va veni o zi în care vom asista la o colosală dărâmare de imperii şi în acea zi, de vom fi pregătiţi, vom revendica tot ce a fost şi ce este încă al nostru”.
Eminescu are şi el aceleaşi nădejdi. Criticând stările din prezent, el lasă să se vadă ce realizări s-ar fi îndeplinit în ţară dacă alţii i-ar fi fost conducătorii. Dragostea fanatică pentru Muşatini îl face pe Eminescu să creadă că domnitorii din această viţă ar fi realizat în veacul al XIX-lea idealul nostru politic. Eminescu, îmbrăţişând cu priviri de vultur istoria noastră, exprimă visul neamului, ca un zeu ne fixează parcă viitorul cu căile lui, destinul pe care generaţiile trebuiau să-l împlinească. Sub Muşatini, de pe la 1860 încă s-ar fi rezolvat problema socială. Ţara ar fi progresat din punct de vedere economic şi cultural, după războiul din 1854 am fi căpătat Bsarabia, în 1859 am fi redobândit Bucovina, în 1866 am fi alipit la patria română Transilvania. Poetul patriot se lasă dus de fantezia sa şi cu elocvenţă profestică exprimă visul ce-i vrăjeşte sufletul. Poetul nu mai vede decât prin prisma patriotismului său, voievozii trecutului devin figuri atotfăcătoare, ieşite din mintea unui vizionar.
Când e vorba de viitorul neamului, poetul Eminescu nu se lasă învins de îndoială. În exprimarea vizionară a viitorului nici o întunecată anticipare asupra a ceea ce va fi mâine, nici urmă de depresiune morală. Spre sfârşitul fragmentului dramatic Mira, Eminescu, prin glasul lui Arbore, prevesteşte unirea tuturor Românilor (…)

Ce fel de unire visează Eminescu? După cele spuse în Influenţa austriacă şi în Mira, supremele lui aspiraţii sunt înjghebarea unui stat naţional care să cuprindă pe toţi Românii. Nu însă întotdeauna exprimă Eminescu aceleaşi idei.
Încă din timpul serbării de la Putna el exprimase părerea că formarea unui stat naţional va trebui să vină după ce unirea sufletească a tuturor Românilor se va fi realizat. În această Eminescu nu se deosebeşte de Kogălniceanu care-n lecţia de deschidere de la 24 noiembrie 1843 la Academia Mihăileană mărturisise nădejdea unirii tuturor Românilor prin cultură, prin conştiinţa redeşteptată a neamului. Şi Eminescu se gândea la asemenea unire, dar gândul său merge mult mai departe. Părerea lui Eminescu, în 1876, era că viitorul Orientului nu-i formarea de state naţionale, ci o confederaţie de popoare în care „egalitatea naţionalităţilor şi limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formaţiunile de state lucru secundar”. Nu la stat deci se gândea Eminescu, ci la naţiune. Nu veleităţile unei vieţi de stat îi atrag privirile, ci posibilitatea pentru Români de a-şi păstra libertatea conştiinţei şi limba lor: „Românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”. Eminescu are mai multă încredere în naţiune decât în stat. De aceea, în 1876, idealul nostru e pentru el nu o Dacie-stat politic, ci o Dacie ideală, în care toţi Românii să aibă asigurată limba şi Biserica naţională. O Dacie politică e ceva din domeniul teoriilor ieftine. De asemenea, altă dată, în timpul crizei orientale, faţă cu teama Ungurilor de-o intervenţie românească pentru crearea unui regat daco-românesc, Eminescu scrie că ziarele ungureşti „nu ştiu ce vorbesc”.
În această epocă, din cauza situaţiei noastre politice, Timpul consideră formarea unui stat român p’nă-n Tisa o aberaţie. Nu se neagă farmecul ce-l are un asemenea vis, dar se recunoaşte că faţă cu situaţia politică, încercarea de a-l realiza ar produce zguduiri folositoare duşmanilor. De aceea, în legătură cu zgomotul făcut de fanaticii unguri la apariţia unui manual, Istoria Românilor, de Iuliu Tuducescu, se scrie-n Timpul asupra chestiunii unui stat român în întreaga Dacie: „E vorba de o mare Românie ce se întinde până la Tisa. Dacă un Român le-ar vorbi Românilor despre o asemenea Românie, fără îndoială el ar fi luat drept un nebun; iar dacă vre-un alt Român ar voi să propage între Români ideia unei asemenea Românii şi tendinţa de-a realiza această idee, fără îndoială atât în Ardeal cât şi în România el ar fi combătut cu toată asprimea şi dacă nu s’ar astâmpăra, ar trebui să aleagă între Văcăreşti şi Mărcuţa. Căci noi Românii nu putem permite ca să se propage în societatea noastră nişte idei, care tocmai fiindcă au farmecul lor firesc, foarte lesne ar putea să ne împingă spre nişte sguduiri zădarnice, ba chiar folositoare vrăjmaşilor noştri fireşti”.
Şi Eminescu ne explică lămurit de ce-i împotriva încercărilor de a se realiza un asemenea stat naţional. El e îngrijorat de soarta petecului de pământ din care se crease cu greutate un stat independent. În împrejurările politice ale vremii, încercarea de-a face o Dacie politică n-avea sorţi de izbândă şi chiar de ar fi izbândit, n-avea sorţi să dureze. De-aceea Eminescu scrie: „În deosebi partidul conservator totdeauna va combate orice tendinţă îndrăzneaţă, care sub pretextul ideilor mari ar pune în joc existenţa statului român. Veacuri întregi părinţii, bunii şi străbunii noştri s’au luptat ca să apere romanitatea petecului de pământ pe care ne aflăm şi nu vom permite nimănui să pue în joc acest rod al muncii seculare pentru nişte iluziuni, care chiar realizate fiind, nu ni-ar da nici-o garanţie de statornicie”.
Iată-l, dar, pe Eminescu visând unirea tuturor Românilor, dar şi pe ziaristul conservator care combate nişte idei primejdioase, ca acelea în legătură cu formarea unui stat naţional în Dacia. E, desigur, aici, nu numai o concepţie politică conform căreia principalul e naţiunea, nu statul, dar e şi prudenţa dictată de împrejurările istorice. Aceasta nu-l împiedică însă pe Eminescu ca-n acelaşi articol în care combate tendinţele îndrăzneţe, să dea Românilor Ardeleni sfatul: „Răbdaţi şi nădăjduiţi!” E aceasta o dovadă că ziaristul conservator nu putea spune tot ce avea pe inimă.
Cele visate de Eminescu n-au fost lucruri pe care vremea să le îngroape. Ea, aducând realizări tocmai în sensul viziunii lui Eminescu, le înalţă mai mult în lumină. În dezlănţuirea evenimentelor, Eminescu n-avea nici un rol. El cuprindea cu mintea-i problemele noastre politice şi sociale, dar pentru a le da o rezolvare, n-avea la îndemână decât o inteligenţă capabilă să stabilească analogii şi acorduri ale faptelor istorice şi o imaginaţie îmboldită de dorinţe şi aspiraţii naţionale, îngrădită uneori de înţelegerea împrejurărilor noastre de viaţă. Trăind viaţa organismului naţional a prevăzut adevărurile ce aveau să se-nfăptuiască. La sfârşitul unui articol scria: „Fie voia stăpânului ţărilor ca din neamul M. Sale Pre Înălţatului nostru Domn să se nască răsbunătorul perderilor noastre şi întregitorul patriei”. Voia stăpânului ţărilor s-a exprimat. Mlădiţa domnească visată de profetul neamului s-a născut şi visul a devenit realitate. Legea s-a împlinit, dreptatea a triumfat. Contopindu-se cu fiinţa neamului său, Eminescu a reuşit să-i exprime nădejdile ascunse şi să-i întrevadă sensul istoriei. De-a lungul vremilor, visul înţelepţilor ce se contopesc cu neamul se realizează încet dar sigur, imperios ca ordinul firii însăşi, în numele căreia înţelepţii au vorbit, din care s-au născut numai spre a-i dezvălui sensul.

(Naţionalismul lui Eminescu, Dumitru Murăraşu)

Apariţia omului a fost legată de voinţa şi acţiunea Titanului Prometeu, care în limba greacă înseamnă „providenţa zeilor” (pronianteu) de unde avem şi denumirea de pronie divină sau voinţă divină. Despre om se spune că este singura fiinţă gânditoare care are cunoştinţă despre zei („Despre natura zeilor” – Cicero).
(…) De asemenea, omul a beneficiat din partea zeilor nu numai de minte dar şi de un trup asemănător zeilor chiar dacă este muritor. Şi doar omul este fiinţa care se gândeşte la cer şi la providenţa divină.
Sallustius spunea, în opera sa „De bello Catilina”, că zeii i-au dat omului suflet şi corp. Că sufletul trebuie să poruncească, iar corpul să se supună. Că sufletul este nemuritor pe când trupul moare.
Dar cum a venit pe lume omul şi cine l-a făcut?

În toate operele antice se spune că Prometeu – titanul a fost cel care l-a zămislit pe om din ţărână: „Prometeu, fiul lui Iapet, a făcut din lut primul om” (Hygienis – „Fabulae”). El era un titan foarte curios întrebând mereu pe Jupiter de ce nu există nici o fiinţă care să stăpânească toate celelalte lucruri. Se spune că după ce Prometeu l-a făcut pe om din lut, s-a dus la Minerva, zeiţa înţelepciunii, să-i dea noii sale făpturi viaţă şi inteligenţă. Aceasta, care avea o simpatie pentru Prometeu, a suflat peste noua fiinţă care a înviat, căpătând suflet.
Fulgentius relatează acest episod astfel: „omul a apărut de la Prometeu care se mai numea şi pronianteu = providenţa zeilor. Pentru că de la zei a primit providenţa şi de la Minerva a moştenit omul înţelepciunea şi divinitatea care sălăşluieşte în suflet. ”Deci Prometeu, fiul lui Iapet, a făcut din lut omul. Apoi a rugat-o pe Minerva, zeiţa înţelepciunii, să-i dea acestuia viaţă şi înţelepciune. Dar omul trăia în frig deoarece nu ştia să se folosească de foc, nu ştia ce este focul, iar Jupiter nu voia ca omul să aibă focul ceresc, deoarece îi era teamă ca nu cumva noua fiinţă să poată făuri unelte, arme şi să-i pună în pericol însăşi stăpânirea. Văzând că nu poate obţine de la Jupiter focul, Prometeu s-a gândit să-l fure şi să-l dea pe ascuns oamenilor. A venit tiptil noaptea şi a pătruns în atelierul lui Vulcan – fierarul (cunoscut şi ca zeu al focului, având pe 9 iunie o sărbătoare numită Vulcania). Acesta dormea. Prometeu a luat cu sine o tulpină pe care a scobit-o în interior şi a pus acolo un grăunte de jar luat din vatra în care ardea focul. Apoi a coborât în noapte pe pământ şi i-a adunat pe oameni. I-a învăţat cum să aprindă focul şi, în scurt timp, toată noaptea s-a umplut de strălucirea a mii şi mii de luminiţe care proveneau de la focurile aprinse de oameni în vetrele lor.
Jupiter l-a chemat apoi pe Vulcan pe care l-a certat că nu a păzit bine focul. Trebuie spus că în Roma antică existau nişte vetre speciale în care se păstra jar nestins. Exista, tot în Roma, cultul Vestalelor care aveau ca sarcină păzirea focului. Acesta trebuia să ardă în vatră în continuu şi dacă o vestală lăsa focul să se stingă era biciuită în public. Focul aducea oamenilor căldură dar şi prosperitate deoarece cu ajutorul lui omul putea crea unelte, cărămizi, o serie de lucruri. Focul nu trebuia să se stingă deoarece era un semn de rău augur.

(Povestioare cu talc din mitologia romană, Gheorghe Răzvan Gabriel)