Bucăţi din cărţi

cărţi din bucăţi

noiembrie 19, 2009 • 6:43 am 0

Lumea sunt eu

Lumea e reprezentare – da, dar eu nu cunosc alte reprezentări în afară de-ale mele. Cele ale altora îmi sunt necunoscute, ca şi esenţa fenomenelor neînsufleţite. Mintea celorlalţi există numai ca ipoteză a minţii mele. Lumea e aşadar reprezentarea mea, lumea e sufletul meu, lumea sunt eu.

(Giovanni Papini, Un om sfârşit, Editura Polirom)

Îndosariat la:Filozofie, Literatură, Vorbe celebre , citate filozofie, citate Papini, un om sfarsit

iunie 24, 2009 • 5:39 am 0

Nietzsche – Apel la tragedie

Dar cît de mult şi de brusc se schimbă pustietatea mohorîtă a culturii noastre zugrăvite mai sus sub vraja dionisiacă! Un vîrtej mătură tot ce-i mort, putred, degenerat; îl învăluie într-un nor de praf roşu şi, ca un vultur, îl duce în văzduh. Privirile noastre zăpăcite caută în zadar tot ce-a disparut, căci ceaa ce văd s-a ridicat ca din adîncuri în lumina de aur, plin de sevă, verde, luxuriant şi infinit de nostalgic. Tragedia se află în mijlocul acestui belşug de viaţă, de suferinţă şi de bucurie. Într-un sublim extaz, ascultînd un cîntec depărtat şi melancolic; cîntecul povesteşte despre numele existenţei care se cheamă: Iluzie, Voinţă, Suferinţă. Da, prieteni, credeţi ca şi mine în viaţa dionisiacă şi în renaşterea tragediei! Vremea omului socratic a trecut. Încununaţi-vă cu iederă, luaţi toiagul in mînă şi nu vă miraţi dacă panterele şi tigrii se culcă blînzi la picioarele voastre! Acum încumetaţi-vă să fiţi oameni tragici, caci veţi fi mîntuiţi. Urmaţi cortegiul dionisiac din India pînă în Grecia! Pregătiţi-vă de luptă aprigă, dar credeţi în minunile zeului vostru!

(Nasterea tragediei din spiritul muzicii, Nietzsche, Editura Agatha)

Îndosariat la:Filozofie , nasterea tragediei, omul socratic

decembrie 17, 2008 • 6:02 am 0

Socialul din combinaţii chimice

Prima idee care ne vine în minte este că Ostwald a vrut să transpună în sociologie un punct de vedere fizico-chimic (…) Nu este nevoie, pentru aceasta, să cunoşti teoriile chimice în detaliu, nici chiar formula lor.
Ostwald a încercat să întocmească printr-o teorie nouă teoria biologică vulgarizată de Darwin, de Spencer şi de o întreagă şcoală în secolul al XIX-lea. În loc să considere, de exemplu, Statul drept organism ale cărui grupări secundare ar fi celulele, indivizii fiind la rândul lor elementele acestor celule, Ostwald a vrut să considere grupurile sociale ca drept combinaţii chimice. Există în ambele cazuri stabile şi instabile; punând împreună anumite grupuri sau anumiţi indivizi se produc reacţii, iar în alte cazuri apar amalgamarea sau disocierea.
Toţi aceşti termeni aparţin în aceeaşi măsură vocabularului chimiştilor cât şi celui al politicienilor şi sociologilor. Ostwald nu e deloc aici un inventator: Emile Waxweiler, director al Institutului de Sociologie Solvay, un savant belgian, este primul care a analizat în detaliu fenomele sociale din punct de vedere energetic sub influenţa lui M.Ernest Salvay. Şi remarc că şi Ostwwald are relaţii directe cu Solvay, căci conduce un Institut de Chimie fondat de către acesta din urmă la Leipzig şi de aici descoperiri răsunătoare rapid aplicate armatelor aliate. Read the rest of this entry »

Îndosariat la:Cultura, Filozofie , Filozofie, Fouille, gennep, nietzsche vointa, ostwald stat, patriotism, Sociologie

septembrie 8, 2008 • 12:01 am 0

Filozofia carteziană

Ca şi Bacon, interesul lui Descartes se îndreaptă către cunoaşterea ştiinţifică. Ştiinţa e atât un mijloc de cunoaştere a realităţii cât şi de ralizare a binelui şi fericirii umane. Metoda potrivită pentru descoperirea adevărului ar fi metoda deductivă, de esenţă matematică, prin care se stabileau nişte reguli în ajutorul cărora, cei care le observă nu vor presupune niciodată ca adevărat ceea ce e fals.

Cele 4 reguli sunt: 1) Regula evidenţei raţionale (un lucru e adevărat numai atunci când e cunoscut prin evitarea prejudecăţilor şi a tot ce nu se înfăţişează clar şi distinct); 2) Regula analizei; 3) Regula sintezei; 4) Regula enumerării.

Aşadar, plecând de la câteva adevăruri iniţiale sau numai de la unul, prin deducţie treptată se ajunge la cunoaşterea altor adevăruri. Dar, până la a aplica această metodă deductivă, trebuie găsit adevărul iniţial, evidenţa raţională incontestabilă, sarcină ce revine metodei carteziene. În ce constă această metodă? În afirmaţia-axiomă: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Read the rest of this entry »

Îndosariat la:Filozofie , cunoasterea stiintifica, descartes cuget deci exist, Filozofie, metoda deductiva

iulie 22, 2008 • 6:18 am 0

Originea tragediei antice

Trebuie acum să chemăm în ajutor toate principiile estetice expuse pînă aici, ca să nu ne pierdem în acel labirint care este originea tragediei greceşti. Nu cred că afirm o absurditate dacă spun că această problemă nu a fost niciodată pusă în serios – cu atît mai puţin rezolvată – deşi s-au cîrpit şi s-au rupt din nou de nenumărate ori zdrenţele roase ale tradiţiei antice. Această tradiţie ne spune cu toată hotărîrea că tragedia s-a născut din corul tragic şi că la început era cor şi numai cor. Astfel ne vedem constrînşi să pătrundem pînă în inima acestui cor, care este adevărata dramă primitivă, fără să ne mulţumim cu teoriile curente ale esteticienilor, ce susţin că corul ar reprezenta pe spectatorul ideal sau poporul în opoziţie cu personajele princiare de pe scenă. O vorbă a lui Aristotel pare a fi inspirat această din urmă explicaţie plină de nobleţe în ochii multor politicieni, anume că legea morală nestrămutată ar fi fost întruchipată de democraţii din Atena în corul popular, care avea totdeauna dreptate în faţa exceselor şi a desfrîului regilor.

Acest cuvînt al lui Aristotel este lipsit de valoare în ceea ce priveşte formarea iniţială a tragediei, deoarece opoziţia dintre popor şi rege, şi, în general, orice idee politico-socială este străină originii pur religioase a tragediei; dar şi în privinţa formei clasice a corului la Eschyl şi la Sofocle, am considera un sacrilegiu să vorbim de un fel de „reprezentare constituţională a poporului”. Dar s-au găsit unii care n-au pregetat să comită acest sacrilegiu. Constituţiile statelor antice nu au cunoscut in praxi reprezentarea populară. Să sperăm că nici nu au putut-o „presimţi” măcar în tragedie. Read the rest of this entry »

Îndosariat la:Filozofie, Mitologie , Filozofie, Mitologie, nasterea tragediei din corul tragic, nietzsche nasterea tragediei din spiritul muzicii

iulie 21, 2008 • 7:42 am 0

Apolinic si dionisiac

Ştiinţa esteticii va fi făcut un mare pas înainte cînd vom fi ajuns nu numai la concluzia logică, ci şi la convingerea intuitivă directă că evoluţia permanentă a artei este legată de dualismul apolinic-dionisiac, aşa cum zămislirea depinde de dualitatea sexelor ce se combat mereu şi nu se împacă decît periodic. Termenii – apolinic şi dionisiac – îi împrumutăm de la greci. Aceştia nu îşi exprimau teroriile ezoterice, atît de profunde, ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor lor, pe care le putea pricepe cel ager la minte.

Cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, ne fac să ajungem la concluzia că, în universul grecilor există un contrast uriaş, atît în origine, cît şi în finalitate, între artele plastice (cele apolinice) şi cea neplastică (muzica), adică arta lui Dionysos. Amîndouă pornirile, atît de deosebite, înaintează paralel, de obicei certîndu-se făţiş, dînd naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase; astfel se perpetuează lupta din sînul acelui contrast pe care denumirea comună “arta” îl anulează doar aparent pînă ce printr-un miracol metafizic al “voinţei” eline să apară îngemănate şi, prin această împerechere, să făurească tragedia atică, acea operă de artă atît dionisiacă, cît şi apolinică.

Pentru a ne închipui mai bine acele două tendinţe, să ni le reprezentăm mai întîi ca două lumi distincte alte artei; una a visului, cealaltă a beţiei; între aceste două fenomene fiziologice, putem observa un contrast asemănător aceluia dintre apolinic şi dionisiac. După închipuirea lui Lucreţiu, în vis li s-au arătat sufletelor omeneşti întîia oară minunatele făpturi divine, în vis a văzut marele sculptor formele încîntătoare ale unor fiinţe supraumane; dacă l-ai fi întrebat pe poetul elin despre tainele relaţiei poetice, ar fi evocat şi el visul, exprimînd o părere asemănătoare cu cea a lui Hans Sachs din Maeştrii Cîntăreţi: “Amice, tocmai în aceasta constă opera poetului, că ia aminte la visele sale şi le interpretează. Crede-mă, cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis: toată arta poetică nu este decît o tălmăcire a viselor adevărate”. Read the rest of this entry »

Îndosariat la:Filozofie, Mitologie , Filozofie, Mitologie, Nasterea tragediei din spiritul muzicii, Nietzsche apolinic si dionisiac

mai 26, 2008 • 7:01 pm 2

Seneca şi doctrina creştină

Seneca a fost unul din cei mai mari filosofi ai Romei antice, alături de Cicero, Lucretius, Salustius. El a trăit în perioada de expansiune a Imperiului Roman, la curtea împăratului Nero. Operele sale filosofice au constituit pentru creştini o sursă de inspiraţie pentru doctrina creştină, inclusiv doctrina Evangheliilor.

Creştinii, conştienţi fiind că s-au inspirat din opera marelui filosof antic, au fabricat o corespondenţă între apostolul Pavel şi Seneca şi au declarat chiar că Seneca s-a creştinat, ceea ce este un neadevăr istoric şi un fals evident.

Seneca aparţinea curentului stoic. El dispreţuia luxul, îmbuibarea, viaţa lipsită de orice preocupare înaltă. În vasta lui operă sunt foarte multe pasaje care se aseamănă cu religia creştină. Este trist că exponenţii acestei religii scriau în Biblie că „filosofia este o nebunie.“ Ea cuprinde un set de norme şi valori care îi pot conferi omului o călăuză în viaţă, un îndreptar demn de urmat.

Dar să vedem paralelismele doctrinei stoice a lui Seneca cu cele ale Bibliei:

1). Îndreptarea păcătosului

a) Preceptele Bibliei

„Nu doresc moartea păcătosului ci îndreptarea lui“