Hans Castorp, bolnavul din Muntele vrăjit, este numit “tres allemand”, reproşându-i-se că posedă din plin egoismul germanilor, preferinţa lor pentru cunoaştere, nu pentru pasiune, unilateralitatea prin care ei pot deveni într-o bună zi “duşmanii umanităţii”.

(…) Ceea ce dorea pentru toate neamurile asuprite, Eminescu o dorea şi pentru neamul nostru. În 1871, cu sufletul cutremurat de suferinţele provinciilor locuite de Români, Eminescu înalţă un entuziast imn prin care cheamă pe toţi fraţii la lupta pentru libertate. În aceeaşi poezie el îndeamnă la ridicarea armelor pentru salvarea Basarabiei ce ne cere ajutorul, se adresează Transilvaniei datoare să-şi trimită fiii ei, „şoimii munţilor Carpaţi”, arată Bucovinei starea-i de plâns ca roabă la străini şi cu pământul sfânt pângărit şi-i spune că datoria porunceşte pornirea la luptă. Românii de pe Criş şi Mureş, cei din Maramureş – toţi trebuie să se ridice.
În viziunea luptei de eliberare Eminescu îi vede înfrăţiţi pe toţi Românii. El a întrezărit clipa în care Românii de pretutindeni vor sângera pe câmpurile Europei înfrăţindu-se în moarte, pentru ca pe temeiul sacrificiului urmaşii să se înfrăţească în viaţă.
Durerea Transilvaniei îi smulge lui Eminescu cele mai emoţionante pagini din Geniu pustiu. Maria, fiica martiră a preotului sugrumat şi batjocorit de Unguri, e pentru Eminescu simbolul naţiunii noastre care nu mai avea nădejde decât în bunătatea şi tăria divină.
Însă prin glasul lui Mureşanu, Eminescu proclamă rezistenţa neamului la toate nnenorocirile ce s-ar abate asupra lui, iar prin vorbele Luminii ni se arată nădejdile într-un strălucit viitor.
Eliberarea Transilvaniei e o certitudine în concepţia politică a lui Eminescu. Arătând de ce nu ne temem de Maghiari, de ce însuşi renegaţii nu vor putea să ne facă rău, Eminescu aşteaptă îndreptarea lucrurilor de la ziua libertăţii care trebuie să vină: „În fine Românii naţionalişti vor lucra spre binele nostru, Românii renegaţi fără să vrea chiar spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre şi apoi veţi vedea”. Apăsării ungureşti neamul nostru îi opune rezistenţă nebiruită şi nădejdea că un nou soare va să se aprindă odată în Orient. Neamul nostru a dormit cam mult, dar aceasta i-a adăugat noi forţe pentru ziua Dreptăţii care trebuie să vină: „E pietroasă şi’ncovoiată calea Dreptăţii, dar e sigură”.
În poezia-variantă Mureşanu, Eminescu e preocupat de aceeaşi chestiune. În prima parte a poeziei, poetul de deznădăjduit de relele pe care le vede în lume. Gândindu-se la viitorul naţiunii noastre, pesimismul îi cuprinde sufletul. Răul triumfă pretutindeni, fără drept o gintă apasă pe alta. Trecutul neamului nostru e plin de dureri, cine ştie dacă şi viitorul nu va fi tot astfel? În apăsarea pe care a suferit-o neamul nostru, Eminescu nu vede o simplă întâmplare oarbă, ci triumful plănuit al răului, fiindcă răul e sâmburele lumii. Aceia ce lumea numeşte bravură, onoare, evlavie nu e decât instinct josnic care sfărâmă pe cel slab, care te face să doreşti mărimi. Dreptatea universală e dreptul puterii de-a împila pe cei slabi, gintă mare e aceea ce se ridică pe spinarea celor mici. Numai neamurile rele se menţin în putere; o naţiune la care triumfă binele, e o naţiune ce merge spre decădere. Şi totuşi, cu toate aceste gânduri amare asupra vieţii naţiunilor, Eminescu exprimă prin Mureşanu nădejdile ce încolţesc în inima sa, credinţa în ridicarea neamului. Un cald patriotism îl face pe Eminescu să întrevadă triumful viitor al neamului, mărirea lui şi să-i dorească moartea mai degrabă, decât o veşnică sclavie.
Sclavia pe care-o îndura Transilvania nu l-a făcut pe Eminescu să-şi piardă nădejdea în triumful ideilor de dreptate şi libertate. Încrederea în forţa vitală a neamului o exprimă el şi-ntr-o notiţă manuscrisă: „Noi asigurăm că Românii să vrea numai, în trei zile s-ar părea că de când e lumea şi pământul n-a existat picior de Ungur în Ardeal. Dar nu vor şi ei ştiu bine de ce nu vor”
Nici starea Bucovinei nu poate nimici nădejdile poetului. El o apără împotriva atacurilor ce-i dau României înşişi, împotriva lui Petrino, de pildă, inamicul ideii confensionale, şi arată că chestia confensională e chestia averilor naţiunii române şi că apărând confensiunea proprietară a acestor averi, înseamnă a apăra averile din moşi strămoşi ale naţiunii. Eminescu spune cu curaj că dacă-i vorba de secularizarea acestor averi, aceasta nu se poate face decât de guvernul României. Totodată, luând apărarea boierimii bucovinene şi lăudând delegaţii care în Dietă vorbeau româneşte cu toată opoziţia guvernulu, în vorbele lui Eminescu e bucuria sufletească a unui mare naţionalist. El scrie şi aceste cuvinte în care-i o întrezărire a vremilor viitoare: „Dumnezeul mulţimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc şi prin flamurile noastre. Sus flamura, jos masca”. Vorbind de răpirea Bucovinei şi de suferinţele sub Austrieci a acestui pământ smuls din trupul Moldovei, Eminescu povesteşte legenda după care în noaptea raptului portretul lui Ştefan cel Mare la Mănăstirea Putna s-a întunecat, iar candelele de pe mormânt s-au stins de la sine şi încheie articolul cu întrebarea: „Aprindese-vor candelele de pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?”
Acest articol asupra răpirii Bucovinei a apărut încadrat în negru, în 1877. În el, Eminescu afirmă hotărârea noastră nestrămutată de-a nu uita rana ce ni s-a făcut în trupul neamului, de-a nu uita pământul sfânt ce ne-a fost răpit: „Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastră mâni o vom deschide de a pururea, cu a nostre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Jerusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul Domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui Mitropolit, care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre Domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeetorul de legi, acolo Ştefan zidul de apărare al creştinătăţii”.

Poetul are încredere în triumful românismului. Într-o variantă a unei părţi din tabloul dramatic Mureşanu, el ne spune că naţiunea de pe-o parte şi de pe cealaltă a Carpaţilor are de împlinit sublime idealuri.
Eminescu crede într-o putere oarbă ce va da într-o zi dreptate poporului românesc. Legile tainice ale Universului lucrează pentru triumful naţiunii. Eminescu face într-o notiţă izolată următoarea confesiune: Dar ţie zic/ Mult iubit popor românesc/ Există în secret Dumnezeul lumii/ Mecanica Universului.

M. Eminescu nu-i omul echivocurilor, ci exprimă clar credinţa în unirea tuturor Românilor. Problema aceasta îi agită şi pe alţii în epoca lui Eminescu. Prin influenţa rusească, ideea unităţii capătă formularea încă de la începutul veacului al XIX-lea. La Români, ideea se întrevede la Kogălniceanu, care-şi intitulează revista Dacia literară, apoi la Ion Maiorescu. La 1848 şi în timpul Unirii Principatelor ideea e des exprimată.
Şi Russo visează o Dacie politică cu capitala Roma; şi Bălcescu, el însuşi cu mâna-i tremurândă în vreme ce boala-i sfâşia pieptul, scria din Hyères, la 17 dec. 1850, salutând ziua în care va domni în lume Dreptatea şi Frăţia, când şi Românii vor fi toţi la un loc, una, liberi şi fraţi.

Mai aproape de Eminescu, Hasdeu exprimă aceleaşi nădejdi. Astfel, el scrie odată: „Le démembrement de l’Autriche serait le meilleur moyen de réconcilier la France avec la Prusse, en assurant en même temps une paix durable à l’Europe par le principe des nationalités. Les provinces allemandes reviendraient à la Confédération germanique. La Transylvanie, La Bucovine et la portion aliénée du Banat de Craiova., une fois rendues à la Roumanie, le tout formerait un grand état homogène, capable de garantir, l’action latine en Orient…La Galicie, éminemment par population et par origine, serait annexée à la Russie, qui restituerait à son tour à la Roumanie le reste de la Bessarabie”. Hasdeu exprimă şi în poezia Severin ideea unităţii naţionale. Alecsandri, în timpul c ând ruşii ne smulgeau Basarabia după Războiul Indepedenţei, exprimă visul unirii Românilor, într-o scrisoare către Iacob Negruzzi. El spune că la congresul din Berlin ni s-a dat o lovitură de măciucă, dar că Românul nu pierde cu una – cu două. Vom sfârşi prin a triumfa, mai ales că avem în favoarea noastră împrejurările politice: „totodată avem şi ajutoruri oculte, avem nihilismul care-i cancerul Rusiei, avem socialismul care roade rărunchii Germaniei, ei lucrează pentru noi. Va veni o zi în care vom asista la o colosală dărâmare de imperii şi în acea zi, de vom fi pregătiţi, vom revendica tot ce a fost şi ce este încă al nostru”.
Eminescu are şi el aceleaşi nădejdi. Criticând stările din prezent, el lasă să se vadă ce realizări s-ar fi îndeplinit în ţară dacă alţii i-ar fi fost conducătorii. Dragostea fanatică pentru Muşatini îl face pe Eminescu să creadă că domnitorii din această viţă ar fi realizat în veacul al XIX-lea idealul nostru politic. Eminescu, îmbrăţişând cu priviri de vultur istoria noastră, exprimă visul neamului, ca un zeu ne fixează parcă viitorul cu căile lui, destinul pe care generaţiile trebuiau să-l împlinească. Sub Muşatini, de pe la 1860 încă s-ar fi rezolvat problema socială. Ţara ar fi progresat din punct de vedere economic şi cultural, după războiul din 1854 am fi căpătat Bsarabia, în 1859 am fi redobândit Bucovina, în 1866 am fi alipit la patria română Transilvania. Poetul patriot se lasă dus de fantezia sa şi cu elocvenţă profestică exprimă visul ce-i vrăjeşte sufletul. Poetul nu mai vede decât prin prisma patriotismului său, voievozii trecutului devin figuri atotfăcătoare, ieşite din mintea unui vizionar.
Când e vorba de viitorul neamului, poetul Eminescu nu se lasă învins de îndoială. În exprimarea vizionară a viitorului nici o întunecată anticipare asupra a ceea ce va fi mâine, nici urmă de depresiune morală. Spre sfârşitul fragmentului dramatic Mira, Eminescu, prin glasul lui Arbore, prevesteşte unirea tuturor Românilor (…)

Ce fel de unire visează Eminescu? După cele spuse în Influenţa austriacă şi în Mira, supremele lui aspiraţii sunt înjghebarea unui stat naţional care să cuprindă pe toţi Românii. Nu însă întotdeauna exprimă Eminescu aceleaşi idei.
Încă din timpul serbării de la Putna el exprimase părerea că formarea unui stat naţional va trebui să vină după ce unirea sufletească a tuturor Românilor se va fi realizat. În această Eminescu nu se deosebeşte de Kogălniceanu care-n lecţia de deschidere de la 24 noiembrie 1843 la Academia Mihăileană mărturisise nădejdea unirii tuturor Românilor prin cultură, prin conştiinţa redeşteptată a neamului. Şi Eminescu se gândea la asemenea unire, dar gândul său merge mult mai departe. Părerea lui Eminescu, în 1876, era că viitorul Orientului nu-i formarea de state naţionale, ci o confederaţie de popoare în care „egalitatea naţionalităţilor şi limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formaţiunile de state lucru secundar”. Nu la stat deci se gândea Eminescu, ci la naţiune. Nu veleităţile unei vieţi de stat îi atrag privirile, ci posibilitatea pentru Români de a-şi păstra libertatea conştiinţei şi limba lor: „Românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”. Eminescu are mai multă încredere în naţiune decât în stat. De aceea, în 1876, idealul nostru e pentru el nu o Dacie-stat politic, ci o Dacie ideală, în care toţi Românii să aibă asigurată limba şi Biserica naţională. O Dacie politică e ceva din domeniul teoriilor ieftine. De asemenea, altă dată, în timpul crizei orientale, faţă cu teama Ungurilor de-o intervenţie românească pentru crearea unui regat daco-românesc, Eminescu scrie că ziarele ungureşti „nu ştiu ce vorbesc”.
În această epocă, din cauza situaţiei noastre politice, Timpul consideră formarea unui stat român p’nă-n Tisa o aberaţie. Nu se neagă farmecul ce-l are un asemenea vis, dar se recunoaşte că faţă cu situaţia politică, încercarea de a-l realiza ar produce zguduiri folositoare duşmanilor. De aceea, în legătură cu zgomotul făcut de fanaticii unguri la apariţia unui manual, Istoria Românilor, de Iuliu Tuducescu, se scrie-n Timpul asupra chestiunii unui stat român în întreaga Dacie: „E vorba de o mare Românie ce se întinde până la Tisa. Dacă un Român le-ar vorbi Românilor despre o asemenea Românie, fără îndoială el ar fi luat drept un nebun; iar dacă vre-un alt Român ar voi să propage între Români ideia unei asemenea Românii şi tendinţa de-a realiza această idee, fără îndoială atât în Ardeal cât şi în România el ar fi combătut cu toată asprimea şi dacă nu s’ar astâmpăra, ar trebui să aleagă între Văcăreşti şi Mărcuţa. Căci noi Românii nu putem permite ca să se propage în societatea noastră nişte idei, care tocmai fiindcă au farmecul lor firesc, foarte lesne ar putea să ne împingă spre nişte sguduiri zădarnice, ba chiar folositoare vrăjmaşilor noştri fireşti”.
Şi Eminescu ne explică lămurit de ce-i împotriva încercărilor de a se realiza un asemenea stat naţional. El e îngrijorat de soarta petecului de pământ din care se crease cu greutate un stat independent. În împrejurările politice ale vremii, încercarea de-a face o Dacie politică n-avea sorţi de izbândă şi chiar de ar fi izbândit, n-avea sorţi să dureze. De-aceea Eminescu scrie: „În deosebi partidul conservator totdeauna va combate orice tendinţă îndrăzneaţă, care sub pretextul ideilor mari ar pune în joc existenţa statului român. Veacuri întregi părinţii, bunii şi străbunii noştri s’au luptat ca să apere romanitatea petecului de pământ pe care ne aflăm şi nu vom permite nimănui să pue în joc acest rod al muncii seculare pentru nişte iluziuni, care chiar realizate fiind, nu ni-ar da nici-o garanţie de statornicie”.
Iată-l, dar, pe Eminescu visând unirea tuturor Românilor, dar şi pe ziaristul conservator care combate nişte idei primejdioase, ca acelea în legătură cu formarea unui stat naţional în Dacia. E, desigur, aici, nu numai o concepţie politică conform căreia principalul e naţiunea, nu statul, dar e şi prudenţa dictată de împrejurările istorice. Aceasta nu-l împiedică însă pe Eminescu ca-n acelaşi articol în care combate tendinţele îndrăzneţe, să dea Românilor Ardeleni sfatul: „Răbdaţi şi nădăjduiţi!” E aceasta o dovadă că ziaristul conservator nu putea spune tot ce avea pe inimă.
Cele visate de Eminescu n-au fost lucruri pe care vremea să le îngroape. Ea, aducând realizări tocmai în sensul viziunii lui Eminescu, le înalţă mai mult în lumină. În dezlănţuirea evenimentelor, Eminescu n-avea nici un rol. El cuprindea cu mintea-i problemele noastre politice şi sociale, dar pentru a le da o rezolvare, n-avea la îndemână decât o inteligenţă capabilă să stabilească analogii şi acorduri ale faptelor istorice şi o imaginaţie îmboldită de dorinţe şi aspiraţii naţionale, îngrădită uneori de înţelegerea împrejurărilor noastre de viaţă. Trăind viaţa organismului naţional a prevăzut adevărurile ce aveau să se-nfăptuiască. La sfârşitul unui articol scria: „Fie voia stăpânului ţărilor ca din neamul M. Sale Pre Înălţatului nostru Domn să se nască răsbunătorul perderilor noastre şi întregitorul patriei”. Voia stăpânului ţărilor s-a exprimat. Mlădiţa domnească visată de profetul neamului s-a născut şi visul a devenit realitate. Legea s-a împlinit, dreptatea a triumfat. Contopindu-se cu fiinţa neamului său, Eminescu a reuşit să-i exprime nădejdile ascunse şi să-i întrevadă sensul istoriei. De-a lungul vremilor, visul înţelepţilor ce se contopesc cu neamul se realizează încet dar sigur, imperios ca ordinul firii însăşi, în numele căreia înţelepţii au vorbit, din care s-au născut numai spre a-i dezvălui sensul.

(Naţionalismul lui Eminescu, Dumitru Murăraşu)

Bakugan este un serial nou pe Cartoon Network. Tinerii luptători din film se confruntă în cărţi şi bile. Cică “fenomenul Bakugan a lovit deja Japonia, SUA, Canada şi Franţa”.

Întors de la bunici, fi-miu a adus cu el şi primul număr din revista Bakugan, al cărui scop declarat este “să-ţi deschidă calea spre un univers incredibil”  şi, bineînţeles, să creeze o isterie a vânzărilor de cărţi, bile, table, lansatoare etc. Bakugan.

Aseară am început lectura revistei şi am fost plăcut surprins că nu am întâlnit greşeli de limbă română, chiar dacă revista e o înşiruire tâmpă de nume fără noimă pentru noi.

Apoi, am făcut cunoştinţă cu personajul principal, un tânăr luptător, pe nume Dan. El e, de fapt, liderul echipei Bakugan Battle Brawlers.

Iată cum e caracterizat eroul nostru: “Dan are 12 ani şi se poate spune despre el că a învăţat mai multe din stradă, decât din cărţile din bibliotecă (pe care nici nu prea le-a deschis)… Este un băiat impulsiv, care nu ascultă decât de curajul său”.

Un exemplu demn de urmat, asemeni eroilor reali ai lumii în care trăim.

Deci germanilor ostwaldieni le displace nu atât individualismul în sens obişnuit (blând), căci nu există popor care să-şi admire şi să-şi slăvească atât personalităţile, Schiller, Goethe, Mommseu, Virchow, Wagner, Bismarch, Moltke, Wundt, Ostwald însuşi, Ballin, Siemens, Hindenburg etc., aşa încât englezii şi francezii par nişte ingraţi pe lângă ei, cât amprenta specifică a individualismului aşa cum îl concepem noi, adică iniţiativa.
Aceasta este marea calitate care caracterizează aceste două popoare: fiecare, oricât de mic ar fi în grupul general sau special, îşi atribuie dreptul natural de a schimba într-un fel ceea ce este deja.
Politicianul, economistul, ofiţerul de artilerie, inginerul de orice specialitate, savantul, artistul, muncitorul, agricultorul, toţi caută neîncetat să introducă noul în mecanismele prestabilite, să inventeze ceva, maşină sau jucărie, teorie ştiinţifică sau formă de artă. Oricine care, în celelalte ţări ale lumii, are acest temperament de iniţiativă este nefericit (neînţeles) la el în ţară şi nu poate să trăiască şi să se simtă în largul său decât în Anglia sau în Franţa.
Apare aici chiar tentaţia de a dispreţui ceea ce există deja, pur şi simplu pentru că aceasta creează impresia unui lucru mort. Se caută (doreşte) viul, crearea vieţii.
Singura dintre celelalte ţări în care acest temperament joacă un rol important este Statele Unite: este un talent pe care îl au de la englezi şi francezi şi care riscă să se piardă sub afluenţa germană. Acest război are pentru Statele Unite marele avantaj de a le fi atras atenţia asupra unui mare pericol, acela al căderii în rutină, inclusă de Ostwald în principiul/elementul (factorul) organizator (organizării).
Şi aici lupta decisivă între cele două principii ale activităţii umane, până acum la mediile zise intelectuale, s-a impus în atenţia publicului. Mai mulţi germani reveniţi din America mi-au spus că este un popor de „încurcă-lume”: dovadă clară a neînţelegerii de către majoritatea germanilor a activităţii libere.
Într-un război ca acesta, obositor şi lung, caracterul naţional definitoriu iese încet la suprafaţă. Se poate spune că sunt puse aici faţă în faţă, pe de o parte spiritul de iniţiativă individuală, supleţea adaptării (adaptabilitatea), dispreţul pentru detaliul amănuntele neimportante, considerat ca atare graţie rapidităţii criticii, dorinţa de a întrebuinţa amănuntele de importanţă, dorinţa de răspândire a ideilor, sentimentelor, activităţilor, facultatea de schimbare a opiniei generale sub şocul unor noi impresii, deci însuşi caracteristicile ce au făcut istoria Franţei şi a Angliei.
De cealaltă parte: disciplina mecanică, mersul în turmă (către moarte), abolirea voinţei personale, anihilarea forţelor individuale şi individualiste, încrederea absolută în puteri impuse de tradiţie şi păstrate (apărate) prin forţă (violenţă) şi teroare, suprimarea spiritului critic considerat factor de insubordonare, sentimentalismul copilăresc faţă de o entitate, Reich-ul, fabricată artificial şi nu bazată, ca patria franceză, pe o evoluţie lentă a sentimentelor şi intereselor comune.
Armata germană nu are decât o aparenţă de coeziune: îi lipseşte acest element al legăturii morale pe care o asigură conştiinţa echivalenţei între conducători şi conduşi.
Ea (armata) reprezintă exact imaginea Germaniei de la Carolingieni, masă amorfă continuu zdruncinată fără a fi totuşi complet destrămată dar şi fără a fi reuşit vreodată să constituie un tot autonomi.
Dacă prin organizare înţelegem juxtapunerea artificială a unor elemente dinamice impersonale, Ostwald are perfectă dreptate. Germania este ţara cel mai bine organizată cu putinţă. Locuitorii săi au fost reduşi la statutul de rotiţe pe care un declic le pune în mişcare automat, care continuă să se mişte într-un unic şi acelaşi fel până când un nou declic le suprimă forţa motrică.
Guvernul imperialist şi-a asumat rolul mecanicului şi toţi au încredere în el, sau mai degrabă el le ordonă să aibă încredere în aptitudinile sale.
Mai întâi a pornit maşina înainte; se constată deja simptomele marşarierului. Mai târziu va demonstra că, fără virtuozitatea sa, s-ar fi zdrobit complet de zidul armatelor aliate. Astfel că, până aici, totul arată că formula lui Ostwald este exactă pentru germani.
Îi vroiau dresaţi: dresaţi exact în maniera prevăzută (modul scontat). Mor la ordine, trăiesc şi procreează la ordin, îşi măresc sau micşorează hrana la ordin, îl proslăvesc pe Hindenburg la ordin, îl vor ucide dacă vreţi, la ordin; vor găsi responsabili şi trădători la ordin; şi se vor felicita la orice la ordin.
Numai că, această mecanizare a individului şi a naţiunii nu li se pare o soartă de invidiat europenilor ce au fost educaţi în cultura greco-romană şi franco-engleză. Umbra vulturului, deşi imperială este totuşi umbră. Noi vrem să trăim sub soare. De asemenea, organizarea (ordinea) ostwaldiană nu ne încântă deloc. În ciuda dorinţei germanilor (allemands) justificaţi de a organiza întreaga Europă după modelul Reich-ului, aceasta le va refuza cadoul. Acest sistem a existat în Franţa în vremea lui Napoleon I. Au fost necesare mai multe schimbări în decursul secolului al XIX-lea pentru a face din nou respirabilă atmosfera în Franţa în care erau pe cale de a se pierde generaţii, una după alta.
Cât despre englezi, încă de la „Habeas corpus” ei înlăturaseră orice posibilitate de a realiza o organizare mecanistă. În lupta lor împotriva lui Napoleon, interesului comercial, colonial şi politic li se adaugă un interes moral: victoria Împăratului ar fi însemnat moartea libertăţii individuale engleze, şi chiar intelectuală. Scriitorii francezi din acea vreme ştiau despre ce e vorba. Ostwald propune deci un ideal pe care englezii şi francezii l-au respins altădată (…)

Arnold van Gennep, <!– /* Font Definitions */ @font-face {font-family:”Cambria Math”; panose-1:2 4 5 3 5 4 6 3 2 4; mso-font-charset:1; mso-generic-font-family:roman; mso-font-format:other; mso-font-pitch:variable; mso-font-signature:0 0 0 0 0 0;} /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-unhide:no; mso-style-qformat:yes; mso-style-parent:”"; margin:0cm; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; mso-hyphenate:none; font-size:12.0pt; mso-bidi-font-size:10.0pt; font-family:”Times New Roman”,”serif”; mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;} p.MsoBodyText, li.MsoBodyText, div.MsoBodyText {mso-style-noshow:yes; mso-style-unhide:no; mso-style-link:”Body Text Char”; margin:0cm; margin-bottom:.0001pt; text-align:justify; mso-pagination:widow-orphan; mso-hyphenate:none; font-size:12.0pt; mso-bidi-font-size:10.0pt; font-family:”Times New Roman”,”serif”; mso-fareast-font-family:”Times New Roman”; mso-ansi-language:RO;} span.BodyTextChar {mso-style-name:”Body Text Char”; mso-style-noshow:yes; mso-style-unhide:no; mso-style-locked:yes; mso-style-link:”Body Text”; mso-ansi-font-size:12.0pt; mso-ansi-language:RO;} .MsoChpDefault {mso-style-type:export-only; mso-default-props:yes; font-size:10.0pt; mso-ansi-font-size:10.0pt; mso-bidi-font-size:10.0pt;} @page Section1 {size:612.0pt 792.0pt; margin:72.0pt 72.0pt 72.0pt 72.0pt; mso-header-margin:36.0pt; mso-footer-margin:36.0pt; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} –>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:”";
mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;
mso-para-margin:0cm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:11.0pt;
font-family:”Calibri”,”sans-serif”;
mso-ascii-font-family:Calibri;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Calibri;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:”Times New Roman”;
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}
Formula franceză şi engleză vs. formula germana, Editura Agatha

Din Money Express:

O noua linie de demarcatie este trasa de-a lungul Europei Centrale cu repercusiuni economice deja dureroase care ar putea deveni potential dezastruoase. Aceasta linie nu separa ideologii, ci tari care folosesc euro de cele care au alta moneda de schimb. Doar doua dintre cele zece noi trai membre din Europa de Est – Slovacia si Slovenia – fac parte din zona euro (…) Celelalte opt tari cauta cu disperare ajutor, in vreme ce companiile si economiile lor sunt afectate de fluctuatiile de moneda si scaderi.

Poate ca e exagerat sa spunem ca 181 de ani de traditie au fost vanduti pentru 1 lira sterlina. E limpede insa ca trecerea ziarului londonez Evening Standard in proprietatea unui fost agent KGB [Alexandr Lebedev] marcheaza un nou hotar in istoria presei englezesti.

(…) cotidianul Aripaev din Estonia semnaleaza o premiera in industria imobiliara din Europa. Urmas Suik, fostul proprietar al dezvoltatorului Vivikoop, ofera un intreg etaj intr-o cladire de birouri pentru o chirie zero (…) Desi Vivikoop nu face nici un profit din afacere, dezvoltatorul reduce cel putin costurile de intretinere, singura plata a viitorilor chiriasi (…)

Si daca o criza ca asta ne aduce ceva bun in viata? Daca ne scoate din logica banului?

…………………………………………….

Ciprian Siulea in revistacultura.ro:

Mi se pare ca efectele de (de)legitimare ale crizei nu vor fi atat in termeni de stanga-dreapta, cat in termenii relatiilor dintre tari. Programul lui Obama nu reprezinta mai mult decat balansul normal dintre guvernarile republicane si democrate, nu e mai „de stanga” decat cel al lui Bill Clinton. Am senzatia ca criza nu a schimbat nimic important in politica americana si in optiunile oamenilor, cum nu a facut-o nici catastrofa din Irak. Cred ca nici nu se va intampla, decat daca criza va lua proportii apocaliptice (…)

O eventuala victorie clara a ideologiei de stanga asupra celei de dreapta cred ca poate veni doar daca se va dovedi ca, intr-adevar, economia de piata nu poate functiona decat in conditiile cresterii continue a consumului. Insa va fi nevoie de o verificare practica pentru asta, altfel meciul nu poate fi transat pur teoretic (…)

Deocamdata, cele mai de succes societati, in termenii a ceea ce ofera atat in interior cat si in exterior, par cele in care stanga si dreapta functioneaza impreuna: Europa occidentala si, intr-o anumita masura, foste colonii ajunse la acelasi nivel de dezvoltare, precum Canada sau Noua Zeelanda. Exemplul clasic sunt tarile scandinave, unde individualismul e orientat mai degraba spre interior, spre o puternica auto-limitare personala, decat spre exterior. Insa acest model nu are nici o putere de iradiere, tarile subdezvoltate, atat cele mici si relativ lipsite de identitate precum Romania, atat cele mari si cu identitate puternica precum China, preluand rapid modelul consumului (nu doar superficial, ci si la nivelul relatiilor sociale), care ofera implicit un sprijin solid dreptei (…)

1. Stilul – mod de exprimare verbala sau scrisa; reprezinta insumarea trasaturilor caracteristice care particularizeaza modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor.

Se pot distinge:
- stilul propriu unui gen sau unei specii literare (stilul dramatic, epic, liric)
- stilul unui curent artistic (romantic, clasic, realist etc)
- stilul epocii
- stilul national

2. Stiluri functionale – sunt varietati ale limbii literare comune, diferentiate intre ele prin trasaturile lingvistice determinate de un anumit factor socio-cultural care conditioneaza comunicarea si prin functia pe care o au ca mijloace de comunicare in diverse domenii de activitate.

In limba romana au fost acceptate urmatoarele stiluri:
- stilul stiintific si tehnic
- stilul juridic-administrativ (oficial)
- stilul beletristic (artistic)
- stilul jurnalistic

a. Stilul stiintific si tehnic
- are functie de cunoastere
- este cel mai permisibil si dinamic stil, deoarece absoarbe numeroase neologisme
- manifesta tendinta de respectare a sensurilor de baza, unanim cunoscute, ale cuvintelor
- evita ambiguitati printr-o terminologie specifica
- foloseste neologisme specifice fiecarui domeniu de activitate, multe de circulatie internationala
- dezvolta un adevarat jargon de specialitate
- foloseste drept modalitati de comunicare: monologul scris, monologul oral si dialogul oral
- limbajul manualelor, tratatelor, dictionarelor, studiilor

b. Stilul administrativ-juridic
- cunoaste doua variante: cea juridica (textele de legi si tratatele care le comenteaza) si cea administrativa (actele si documentele oficiale)
- functia este de stricta informare asupra unor probleme de interes general
- este specific domeniului public si relatiilor oficiale cu institutiile administratiei de stat sau cu alte state
- limbajul este precis
- utilizeaza sintagme fixe de adresare si de formulare a continuturilor informative, numite sabloane sau clisee (“solicit prin prezenta”, “subsemnatul…”)
- este stilul impersonal
- impune o exprimare clara, precisa, neatractiva
- presupune tipuri de acte specifice: cerere, process-verbal, referat, dare de seama, memoriu, decizie, adeverinta, adresa, hotarare de guvern, ordonanta de urgenta

c. Stilul beletristic (artistic)
- are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva)
- foloseste frecvent sensul de baza secundar si cel figurat al cuvintelor
- se caracterizeaza prin originalitate, noutatea limbajului, varietate lexicala
- recurge la figuri poetice sau retorice

d. Stilul jurnalistic sau publicistic
- este caracteristic mass-media, fiind destinat unui public eterogen, cu o pregatire profesionala diferita sau cu diverse niveluri de cultura
- are un vocabular variat si bogat
- este utilizata limba literara, alaturi de formulari specifice limbajului cotidian
- este caracterizat prin amestecul de elemente ce provin din celelalte stiluri functionale
- apar clisee lingvistice (“orasul din Banie”, “fratii nostril de peste Prut”, “perla litoralului”)
- apeleaza la procedee menite sa capteze atentia cititorului: titluri si subtitluri incitante, utilizarea unor imagini, ilustratii grafice, culoare etc
- aici se includ: anuntul, apelul, articulul, interviul, cronica, declaratia de presa, editorialul, reportajul, stirea, textul publicitar

3. Stilul epistolar – ilustreaza trasaturile specifice necesare in redactarea unei scrisori

Forme ale stilului epistolar:
a. stilul epistolar familial:
- contine corespondenta private, scrisori familiale, de dragoste, de multumire, de condoleante, telegrame, illustrate, bilete, felicitari, e-mail-uri
- exprima relatii foarte apropiate, familiale, cordiale, ce presupun folosirea diminutivelor, formule de adresare cu forme intime, continut personal
- formula de incheiere ilustreaza relatiile apropiate dintre expeditor si destinatar
- exista scrisori familiale, amicable, de felicitare, de condoleante, de dragoste, de multumire

b. stilul epistolar oficial:
- contine corespondenta de interes administrative si juridic, scrisori de afaceri, oferte de serviciu, ordine de plata, cereri, reclamatii, memorii, curriculum vitae etc
- desemneaza relatiile dintre o persoana fizica si o institutie
- sunt destinate schimbului de informatii
- sunt obiective, concise
- se redacteaza in stil neutru
- contin date exacte
- se inregistreaza in mod official, cu numar
- se folosesc in relatii de afaceri, de colaborare politica, stiintifica sau culturala
- exista scrisoare de cerere-oferta, de oferta-raspuns, scrisoare de intentie, scrisoare de recomandare, scrisoare de felicitare

c. corespondenta literara
- consta in schimbul de scrisori dintre doua personalitati culturale

SURSA: www.didactic.ro

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) a fost una din cărţile cele mai furate din librării, anul trecut (stire de pe realitatea.net).

Cel puţin 50 de exemplare au dispărut de pe rafturile librăriilor. Un exemplar din DEX are aproximativ 1200 de kilograme pagini şi cântăreşte vreo câteva kilograme bune.

Alte titluri sustrase:
1. “Traiesc, deci mă abţin”, o carte despre dietă;
2. “Manual de Stil”;
3. “Istoria Urâtului”;
4. “Harry Potter şi Talismanele Morţii”

Comunicat de presa

Asociatia culturala Pro Latina se conduce dupa principii antice, principii care au stat la baza civilizatiei europene si mondiale. Printre ele, amintim:
- Audio et altera pars – asculta si cealalta parte
- Pax deorum – pacea zeilor
- Amico Plato sed magis amicas veritas – mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul
- Primum non nuocere – mai intai sa nu faci rau
- Sine ira et studio – fara ura si partinire

Noi consideram ca omul este liber sa aleaga orice religie si sistem de gandire etico-filozofic atata cat nu incalca legile statului in vigoare.
Noi credem ca lumea a fost creata de supremul zeu sau Demiurg din substanta sa unica si eterna.
Noi credem ca barbatul a fost creat de Prometeu si s-a numit Epimeteu, iar femeia a fost creata de Vulcan si s-a numit Pandora.
Noi credem in zei si in pronia lor divina si in faptul ca ei sunt buni si ne ajuta mereu.
Noi respectam legile divine, omul, zeii, filozofia si statul in care traieste.
Noi ne rugam catre zei, noi facem vointa divina, iubim natura si creatia zeilor: omul.
Noi dorim sa construim temple si altare , sa participam la slujbe in cinstea zeilor antici, sa le cantam imnuri de slava, sa oficiem jertfe si libatii si sa intra in comuniune cu zeii.
Noi respectam viata, ierarhia divina cu zeii sai, cu nimfele si driadele.
Noi nu pacatuim deoarece cine pacatuieste este rupt de divinitate, de raza zeului si este atacat de spirite rele care il chinuie neincetat pentru a primi o pedeapsa si mai mare.
Noi consideram ca a primi in casa ta noi oaspeti este bine deoarece ei sunt ocrotiti de Zeus cel Ospitalier si vin in numele lui.
Noi ne iubim parintii pentru ca ei ne-au crescut si ne-au educat aparandu-te de rau.
Noi iubim natura pentru ca printre copaci traiesc si driade fiinte dragi zeitei Demetra.
Noi respectam zeii si ne initiam in misterele lor divine, fie ca este vorba de misterele din Eleusis sau de alte mistere.
Noi celebram sarbatorile antice slavind si proslavind pronia divina a zeilor.
Noi ne conducem dupa principiile filozofiei si morale pentru ca semintele zeilor sunt: virtutea, cumpatarea si credinta.
Noi ii invatam pe altii tainele zeilor, legea zeilor si iubirea fata de aproape.
Noi ne rugam zeilor pentru a intra in comuniune cu ei.
Noi intram in comuniune cu zeii fie in stare de veghe (prin materializarea zeilor) , fie in stare de somn (prin vise) .
Noi suntem de parere ca cel ce se roaga zeilor cu o inima curata si pioasa primeste din partea zeilor duhul lor care este Bonus Genius.
Noi chemam pe fiecare persoana sa lupte cu raul, cu pacatele si cu eriniile pentru a fi curat in fata zeilor.
Noi suntem toleranti si buni cu totii deoarece cei care cred in zei se conduc dupa principii etice si morale.
Noi afirmam ca zeii sunt buni si ne ajuta mereu.

Iata cateva afirmatii de credinta pentru cei care cred in zei.

PERSOANA DE CONTACT : GHEORGHE RAZVAN GABRIEL
E-MAIL : prolatina@gmail.com

Când omul trăieşte în mulţime (în comunele primitive patriarhale pe care le cunoaştem din legende), atunci el, acest om, trăieşte spontan (neposredstvenno). Apoi urmează etapa tranzitorie, etapa dezvoltării în ,continuare, deci, civilizaţia (civilizaţia este o etapă tranzitorie). În această fază a evoluţiei se naşte un fenomen nou, de care nimeni nu poate scăpa: se dezvoltă conştiinţa individului, sunt contestate ideile şi legile naturale (legile patriahale cu autoritatea pe care o au în ochii mulţimii). În această stare, în procesul devenirii sale genetice omul ca individ intră în contradicţie cu legile autorizate ale mulţimii, ale tuturor. De aceea îşi pierde pentru totdeauna credinţa în Dumnezeu. (Acest sfârşit l-au avut toate civilizaţiile; în Europa, de exemplu, unde civilizaţia a atins punctul culminant al dezvoltării, adică limita dezvoltării individului – credinţa în Dumnezeu a individului s-a prăbuşit). Această stare, adică divizarea mulţimii în indivizi, cu alte cuvinte civilizaţia, este o stare bolnavă. Pierderea ideii viabile despre Dumnezeu stă mărturie acestui fapt. Alt simptom al bolii constă în apariţia stării următoare: omul se simte rău, se plictiseşte, vrea să evadeze, pierde izvorul vieţii vii (jivoi jizni), nu mai cunoaşte sentimentele fireşti şi este conştient de toate acestea.

Dacă în aceste condiţii ale civilizaţiei omul n-ar avea un ţel, cred că ar înnebuni odată cu toată omenirea. A fost arătat Hristos. (N. B. Nici măcar un ateu care neagă originea divină a lui Hristos nu a negat faptul că El este idealul omenirii.Ultimul cuvânt – Renan. E minunat…)

În ce constă idealul ?

Trebuie obţinută dezvoltarea plenară a forţelor şi a conştiinţei, să devii conştient pe dcplin de propriul eu – şi să oferi acest tot, prin voinţă proprie, tuturor. Oare omul care a primit totul a devenit conştient de tot si este atotputernic, ar putea face ceva mai bun ? Dacă o să-l lăsaţi în starea fărâmiţată a indivizilor, mai departe de interesele stomacului nu veţi ajunge. Socialiştii nu merg mai departe de stomac. Iar a noastră Rusie tânără nu mai face de ani de zile altceva decât să dovedească din răsputeri că mai departe de stomac şi de tot ce se găseşte în el nu mai există nimic. Măcar de-ar avea. curaj să nege. Dar nu va nega, ci va recunoaşte cu mândrie: cizmele sunt mai de preţ decât Shakespeare, este o ruşine să vorbeşti de nemurirea sufletului etc., etc. Iar după Hristos va rezulta: Există ceva incomparabil superior stomacului – Dumnezeu: să fii domnul şi proprietarul propriului eu, să jertfeşti acest eu, oferindu-l tuturor. Această frumoasă idce are ceva irezistibil, seducător, imperios, şi chiar inexplicabil…

Socialismul s -a numit Hristos şi ideal, dar unde este Hristos, aici sau dincolo… nu credeţi în Apocalips. Socialismul cste ultima, extrema dezvoltare a personalităţii conform idealului, fără să fie o normă, adieă presupune o dezvoltare conştientă în gradul cel mai înalt a personalităţii particulare unite, tot la nivelul cel mai înalt, în numele frumuseţii idealului şi va ajunge la convingerea atât raţională cât şi prin întreaga fiinţă a omului (deci cel mai firesc) că superioara dispunere de sine nu este altceva decât chiar jertfirea de sine.

Comuna primitivă era o stare iniţială, primitivă. Civilizaţia – o stare de mijloc, tranzitorie. Creştinismul – a treia şi ultima treaptă a dezvoltării omului unde dezvoltarea se termină pentru că este atins idealul şi, în concluzie, conform logicii şi numai logicii, în natură totul este matematic adevărat şi deci nici nu-şi au locul ironia şi batjocura – este viaţa viitoare.

Dostoievski, Carnetul de însemnări1864-1865

Prima idee care ne vine în minte este că Ostwald a vrut să transpună în sociologie un punct de vedere fizico-chimic (…) Nu este nevoie, pentru aceasta, să cunoşti teoriile chimice în detaliu, nici chiar formula lor.
Ostwald a încercat să întocmească printr-o teorie nouă teoria biologică vulgarizată de Darwin, de Spencer şi de o întreagă şcoală în secolul al XIX-lea. În loc să considere, de exemplu, Statul drept organism ale cărui grupări secundare ar fi celulele, indivizii fiind la rândul lor elementele acestor celule, Ostwald a vrut să considere grupurile sociale ca drept combinaţii chimice. Există în ambele cazuri stabile şi instabile; punând împreună anumite grupuri sau anumiţi indivizi se produc reacţii, iar în alte cazuri apar amalgamarea sau disocierea.
Toţi aceşti termeni aparţin în aceeaşi măsură vocabularului chimiştilor cât şi celui al politicienilor şi sociologilor. Ostwald nu e deloc aici un inventator: Emile Waxweiler, director al Institutului de Sociologie Solvay, un savant belgian, este primul care a analizat în detaliu fenomele sociale din punct de vedere energetic sub influenţa lui M.Ernest Salvay. Şi remarc că şi Ostwwald are relaţii directe cu Solvay, căci conduce un Institut de Chimie fondat de către acesta din urmă la Leipzig şi de aici descoperiri răsunătoare rapid aplicate armatelor aliate.
Marele industriaş belgian, prin intermediul unor colaboratori aleşi, a transpus în diverse domenii o teorie dinamistă generală pe care a expus-o el însuşi într-o lucrare importantă rămânând în domeniul fizico-chimic. Mai înainte, Fouillé elabora teoria despre ideile-forţă, Nietzsche fondase o concepţie generală despre voinţă ca energie activă. Şi chiar unii filozofi greci ne-au luat-o înainte cu secole întregi pe această cale interpretativă.
Dar pînă acum nimeni nu ar fi îndrăznit să depăşească o anumită limită, nici să identifice indivizii umani unor corpuri simple sau compuse sau un războinic cu acidul sulfuric. Căci oricine ştie foarte bine că fenomenele sociale sunt diferite de cele neînsufleţite prin faptul că cele din urmă nu aparţin decât unui plan şi nu au decât două aspecte, dacă pot spune aşa, în timp ce fenomenele sociale aparţin mai multor planuri şi au faţete multiple. Inorganicul este fix, viul este mişcător; inorganicul este stabil, viul este instabil. Teoriile bazate pe biologie (darwinism, stat-organism etc.) explică un aspect al acestor fenomene vii care sunt fenomenele, chestiunile, problemele sociale, dar unul singur; aşa cum teoria fizico-chimică dinamistă sau energetică explică un alt aspect al problemelor, chestiunilor, fenomenelor sociale, dar tot unul singur.
Vor trebui găsite încă multe alte transpuneri de metodă pentru a înţelege exact fenomene (probleme) atât de complexe, interacţiuni atât de fluctuante, factori atât de contradictorii, probleme atât de neprevăzute ca cele ce fac obiectul de studiu al etnografiei, sociologiei, psihologiei individuale şi colective, de lingvistică, estetică, pe scurt al ştiinţelor umaniste (umane). Rămâne de văzut acum dacă Ostwald îşi respectă compatrioţii, propunându-le o concepţie pur fizico-chimică în măsură să ducă la amelioarea, examinarea dintr-un anumit unghi ansamblul mecanismului relaţiilor sociale, deci organizarea Statului. Ca să fiu mai clar, voi da un exemplu din viaţa actuală.
Este evident că în toatele armatele şi la toate popoarele aflate sau nu în război, factorul principal şi esenţial al coeziunii este în momentul acesta patriotismul. Patriotismul ca atare nu este nou. Atenienii ştiau ce înseamnă, precum şi cetăţenii romani, precum Jeanne d´Arc, ca şi englezii, francezii, italienii etc…, şi, nu în ultimul rând, japonezii.
Este un sentiment colectiv, în calitatea sa de sentiment nu are de ce să fie gândit sau justificat.
Ori, în perioada revoluţiei şi în 1970, francezii erau patrioţi, au luptat cu patriotism şi din patriotism. N-a fost nevoie să le dicteze cineva linia de conduită; guvernul nu a folosit măsuri speciale pentru a trezi acest sentiment; toţi indivizii se simţeau călăuziţi într-o aceeaşi direcţie.
În războiul actual, situaţia este alta. Toate masele din toate ţările Europei erau pacifiste. Cel mai pacifist dintre toate este poporul german (allemand). Şi ce a făcut guvernul său? A privit patriotismul din punct de vedere dinamist, a considerat că orice sentiment colectiv poate deveni o forţă pe care o pot capta, dirija şi transforma. Pentru a acţiona asupra acestui sentiment a centralizat presa, a oganizat un sistem de emisari şi de reprezentanţi în ţările neutre, pe scurt, a acţionat ca un industriaş care găseşte o materie primă bogată în procedura directă şi în sub-produse. Era de ajuns să adapteze maşini, să recruteze ingineri, să fondeze o piaţă de vânzare, să menţină nivelul extracţiilor etc. Germania (Allemagne) a devenit deci o enormă uzină unde se fabrică patriotism pentru consumul local şi dacă se poate şi pentru export (…)

(Arnold Van Gennep, Principiul organizării. Formula franceză şi engleză opusă formulei germane)